Leasing-ul

ISTORIC LEASING

Apariţia leasingului ca noţiune şi răspândirea lui ca formă de finanţare datează din anii '50, însă baza economică s-a format mai devreme, în perioada premergătoare celui de al doilea război mondial. Fară să aprofundăm evoluţia tipurilor de leasing, pentru înţelegerea planului structurii economice şi problematica juridică a leasingului, este de ajuns să privim în urmă pană la punctul când industrialul a ajuns la o recunoaştere a faptului că în procesul de valorificare a produselor nu este necesar transferul imediat al dreptului de proprietate si echivalarea integrală a contravalorii acestuia în momentul încheierii contractului.

Un astfel de moment istoric economic a fost în 1877, când Bell Telephone Company din Statele Unite ale Americii a oferit posibilitatea folosirii aparatelor telefonice din producţia proprie contra unui cost de folosinţă fară achitarea totală a contravalorii produsului.

Schimbarea radicală însă a adus o structură economică, de după al II-lea razboi mondial, in Statele Unite ale Americii dupa 1950, iar un deceniu mai târziu şi în ţările Europei Occidentale, după revitalizarea economiei acestora.

În Statele Unite ale Americii oamenii de afaceri au realizat pentru prima dată că investiţiile decapitalizate se pot realiza nu numai prin finanţarea clasică bancară. A apărut atunci pe piaţa mijloacelor de producţie acel finanţator care s-a auto-asigurat astfel încat, s-a prezentat în calitate de cumpărator al obiectului fată de furnizor şi, păstrându-şi dreptul de proprietate asupra obiectului, l-a dat in folosinţă întreprinzătorului.

Astfel pe de o parte s-a născut un contract de vânzare-cumpărare între producător şi Locator (firma de leasing), pe baza căruia Locatorul a achiziţionat de la producător bunul specificat de utilizator, iar pe de altă parte a luat fiinţă un contract specific de chirie, în baza căruia utilizatorul în schimbul unei rate de leasing (redevenţă) a dobândit dreptul de folosinţă asupra obiectului, locatorul păstrându-şi dreptul de proprietate asupra obiectului, încasând rata de leasing.

Pe langă această formă, deja clasică, a leasingului s-au dezvoltat şi alte forme de leasing, fiecare cu un rol comun si anume: finanţatorul (locatorul) este proprietarul obiectului, iar utilizatorul pe întreaga durată a contractului deţine numai dreptul de folosinţă.

DESPRE LEASING

Cuvântul "Leasing" vine din limba engleză, de la substantivul "leasing" şi verbul "to lease" care s-ar traduce, intr-o primă accepţiune, prin "a închiria". Dezvoltarea din ultimele decenii a acestui produs a confirmat însă o formă specifică de finanţare, a cărei denumire s-a depărtat de înţelegerea iniţială, reprezentată astăzi mai bine de verbele "to rent" sau "to hire".

Ca şi în cazul chiriei, în prim planul operaţiei economice stă utilizarea obiectelor închiriate (echipamente industriale, vehicule, clădiri, etc.) şi nu proprietatea asupra acestora, astfel încât Utilizatorul (cel care "primeşte" finanţarea în leasing) dobândeşte dreptul de folosinţă asupra obiectelor care rămân însă în proprietatea Locatorului (cel care "oferă" finanţarea în leasing).

Leasing-ul este o metoda bună de finanţare în principal datorită operativităţii cu care poate satisface necesităţile financiare ale agenţilor economici şi persoanelor fizice deopotrivă. Printr-o operaţiune de leasing pot fi evitate procedurile complicate ale contractării unor credite bancare, proceduri ce uneori presupun imobilizarea unor elemente ale patrimoniului societăţii sau celui privat, pentru constituirea de garanţii.

Leasing-ul presupune existenţa unui furnizor, a societăţii finanţatoare (societatea de leasing) si a unui utilizator. În esenţă operaţiunea de finanţare prin leasing presupune că societatea de leasing cumpară de la furnizor bunul solicitat de către utilizator şi cedează folosinţa acestuia din urmă pentru o anumită perioadă de timp in schimbul unei redevente lunare.

În România operaţia de leasing este definită şi tratată în conformitate cu prevederile Ordonanţei 57/1997, amendate şi adăugite prin diferite acte de-a lungul timpului. La data publicării acestui document ultimul act normativ emis este OG 51 din 1997 republicată în Monitorul Oficial nr 9 din 12 Ianuarie 2000.

În conformitate cu prevederile legale, leasing-ul ca operaţie economică este definit astfel:

“... operaţiunilor de leasing prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioada determinată dreptul de folosiţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finaţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.”

Leasingul presupune existenţa a trei terţe persoane: furnizorul, societatea finanţatoare (societatea de leasing) si utilizatorul (beneficiarul finantarii). Societatea de leasing cumpară de la furnizor bunul solicitat de utilizator şi îl cedează acestuia din urmă pe o anumită perioadă de timp contra unor redevenţe lunare. Aceasta reprezintă in esenţă operaţiunea de finanţare prin leasing. Pentru utilizator, această operaţiune îi va aduce şi alte avantaje cum ar fi:

Îi permite realizarea de investiţii atunci când nu dispune de lichidităţile necesare. Şi cum investiţiile contribuie de cele mai multe ori la sporirea cifrei de afaceri, surplusul de venit obţinut poate acoperi redevenţele lunare.