Comunicare organizațională

Comunicarea organizaţională se ocupă cu studiul proceselor de comunicare în cadrul contextului organizaţional. Se face referire la una sau mai multe din următoarele clase:

comunicarea interpersonală directă sau mediată dintre membrii organizaţiei: angajaţi, manageri, specialişti, colaboratori;

comunicarea dintre structuri organizaţionale: între departamente, filiale, direcţii, compartimente;

maniera prin care organizaţia abstractizată comunică prin transmitere de semnificaţii către proprii angajaţi, către clienţi şi către alte organizaţii: prin politici de personal, marketing intern, publicitate, comunicare publică, politici de piaţă.

În practica managerială curentă se observă următorul fenomen:

când se vorbeşte de comunicare organizaţională fiecare persoană din organizaţie va înţelege altceva, având o altă percepţie (personală şi subiectivă) asupra a ceea ce înseamnă acest lucru;

este greu de definit vreo problema în cadrul unei organizaţii care să nu aibă la bază deficienţe în comunicarea organizaţională sau în care deficienţele de comunicare să nu fie un factor agravant!

3. Comunicarea organizată, informarea şi comunicarea organizaţională

Pentru a putea fi caracterizată drept organizată, comunicarea organizaţională trebuie să prezinte următoarele caracteristici:

să fie orientată spre finalitate (scop), adică să reflecte un plan de ansamblu şi obiectivele pe care şi le asumă organizaţia;

să fie multidirecţională, adică să se realizeze de sus în jos, pe orizontală, pe verticală etc.;

să fie instrumentală, adică să se sprijine pe o varietate de suporturi în funcţie de obiectiv;

să fie adaptată, adică să folosească sistemele de informare specifice fiecărui sector de activitate şi să concorde cu cultura organizaţională promovată;

să fie flexibilă, pentru a integra comunicarea informală şi pentru a crea structurile care o favorizează.

Ea trebuie proiectată în aşa fel încât să permită:

coordonarea: proces ce are în vedere atingerea unui obiectiv prestabilit, necesar pentru realizarea scopului final al organizaţiei;

armonizarea : activitate ce are drept scop definirea unui obiectiv comun.

Abordările clasice ale comunicării se înscriu în general în două categorii: teoriile care plasează comunicarea în relaţie cu tehnologiile folosite drept suport (Shannon, Weaver) şi cele care o tratează din perspectivă psihosociologică (Şcoala de la Palo Alto).

Pentru o gestionare eficientă a comunicării organizaţionale, trebuie să avem în vedere ambele aspecte pentru că:

în planul inovaţiilor tehnologice care afectează comunicarea, organizaţia se situează la intersecţia noutăţilor apărute în informatică, în telecomunicaţii;

în planul relaţiilor interpersonale organizaţia se confruntă zi de zi cu problemele de comunicare ce apar între diversele categorii de personal care lucrează în interiorul său: între salariaţi şi persoanele aflate în funcţii de conducere, între directori şi sindicate, între angajaţi;

în planul politicilor şi strategiilor manageriale organizaţia trebuie să îşi formuleze atât obiectivele de receptare, cât şi pe cele care privesc emisia de mesaje pentru a atinge maximum de eficienţă în domeniul respectiv.