Mânăstirea Nămăești din punct de vedere al socialulului

,, Răsar de prin chilii,

călugăriţe negre, fantome solitare,

cu haine lungi, cernite, purtând, în mâini, făclii.

Biserica înaltă începe să răsune;

curg note tânguioase în liniştea adâncă

şi, lin plutind în noapte, cântări de rugăciune,

se-ntorc şi se repetă lovite-n zid de stâncă ”

George Topârceanu

MONAHISMUL - GENERALITĂŢI

În Biserica primelor decenii creştine, cei dintâi credincioşi trăiau fie la sate, fie la oraşe, încercand un fel de viaţa de obşte in ceea ce priveşte bunurile materiale: „credincioşii erau toţi împreuna şi aveau toate de obşte: işi vindeau moşiile şi averile şi le împărţeau tuturor dupa trebuinţa ce avea fiecare mulţimea celor ce crezuseră în Hristos aveau o inimă şi un suflet şi nimeni nu zicea că din averile lor e ceve al lor,ci toate le aveau de obşte ”

Această comunitate crestină aplica îndemnurile lui Hristos de iubire a aproapelui, de iubire faţă de Dumnezeu, de rugăciune, de post, ş.a. Un „comunism” perfect – in sensul pozitiv al expresiei – pe care aceştia il experimentau, acest mod de viaţă oferindu-le o totală satisfacţie spirituală.

Acest mod de viaţă le-a creat păgânilor şi evreilor o impresie puternica şi foarte mulţi se converteau, alegând să trăiască în aceste societăţi ale dragostei, în care nimic nu era fals, strident, forţat sau fără sens.

Nu se ştie cu exactitate cât a durat această efervescenţă de început a comunităţilor creştine, deoarece descrierile din această perioadă, sub acest aspect al vieţii, sunt sumare şi s-a suprapus cu persecuţiile romane, informaţiile istorice fiind mult mai bogate în acest sens.

Se pare că acest avânt spiritual a intrat, pe alocuri, într-o capcană a rutinei, astfel că anumiţi oameni nu-şi mai simţeau satisfăcută în întregime, setea de Dumnezeu în societate.

Astfel, spre sfârşitul secolului al ΙΙΙ- lea au apărut ereniţii, pustnicii, singuraticii retraşi in locuri izolate. Ei au fost seduşi de chemarea lui Hristos: „dacă vrei să fi desăvârşit, vinde tot ce ai, împarte săracilor şi vino şi urmează-Mi Mie ” Şi au ales să abandoneze ignoranţa şi nepăsarea şi să urmeze modul de viaţă al Mântuitorului. Astfel, se cristalizeaza primele două particularităţi ale vieţii monahale: sărăcia de bună voie şi fecioria.

Monahismul se explică, din punct de vedere istoric, prin revolta cea mai radicală împotriva răului şi a dominaţiei lui în lume şi printr-un categoric „NU” faţă de orice compromis, faţă de orice conformism. Nostalgia Împărăţiei Lui Dumnezeu se opunea omenescului desacralizat din Imperiul Roman.

În secolul al ΙV-lea apar acele „cetăţi ale calugărilor” la marginea acestei lumi – mânăstirile în care cei care îşi dedicau viaţa lui Dumnezeu se asociau cu alţi confraţi sau surori după caz, pentru a forma o societate distinctă a căutătorilor de Dumnezeu.

Particularităţile acestui mod de viaţă sunt:

• asceza severă începe cu o alimentaţie foarte echilibrată – postul – care culmina cu abstinenţe aproape totale – lupta cu somnul – având anumite performanţe: ajungeau să nu mai doarmă deloc.

• rugăciunea se realiza public la cultul divin – slujbe – sau în particular, fie sub forma unui program strict de lecture, fie sub forma rostirii neîncetate în minte şi-n inimă a numelui Lui Hristos.

• abstinenţa sexuală, nu ca o inadaptare sau ca o dezaprobare a unirii conjugale, ci tot ca o ,,imitatio Christi”, ca o dedicare a întregii fiinţe doar iubirii de Dumnezeu.

• sărăcia de bună voie – mânâstirile sunt întreţinute prin munca lor, fie a călugărilor, fie a măicuţelor şi prin donaţiile credincioşilor pelerini. ,,Ora et labora!” (Roagă-te şi munceşte) fiin unul din dictonurile de frunte ale vietii monahale. Nimani nu agoniseşte pentru sine, ci pentru ceilalti, pentru toţi.

• ascultarea necondiţionată – de bună voie, noul intrat într-o mânăstire se supune călăuzirii stareţului şi a duhovnicului, bazându-se pe experienţa acestora. Niciodată cerinţele lor nu simbolizează absurdul, ci doar voia Lui Dumnezeu spre mântuirea ascultătorului.

• ajutorarea celorlalţi, nu numai a confraţilor din mânăstire, ci a tuturor oamenilor, prin ospitalitate şi rugăciuni permanente pentru ei.

În secolul al ΙV-lea trăieşte una dintre cele mai proeminente figuri ale creştinismului şi monahismului, în special: Sfântul Vasile cel Mare. El s-a ocupat de organizarea monahismului, atrăgând mânăstirile in preajma cetăţilor pentru a se putea folosi reciproc unii de alţii. A recomandat anumite repere pentru viaţa monahală, accentuând rugăciunea, postul, fecioria, ascultarea, dar mai ales, ajutorarea celorlalţi. Îndemnurile sale nu s-au redus doar la sfera teoreticului, dând exemple de asistenţă sociala, înfiinţând spitale, leprozerii in special, orfelinate, azile pentru batrâni, şcoli de reeducare a prostituatelor.