Contractul de Concesiune

I. NOŢIUNEA ŞI REGLEMENTAREA CONCESIUNII

Instituţia concesiunii este complexă are multiple implicaţii, atât în plan politico-statal, cât şi social.

Natura sa juridică nu este uşor de conturat, fiind definită drept o ocupare temporară a domeniului public, deci este o operaţiune de înstrăinare, caracterizată prin faptul că este revocabilă , răscumpărabilă şi nu este perpetuă.

Pierre Delvolve defineşte concesiunea ca fiind “ o convenţie prin care o persoană publică însărcinează cu prestarea unui serviciu public o întreprindere privată care asigură finanţarea lucrărilor, exploatarea lor şi care este remunerată din redevenţele percepute de la usageri.”

Gilles Lebreton consideră concesiunea serviciului public un act administrative prin care o persoană publică, numită concedent încredinţează unei persoană privată, numită concesionar , gestiunea serviciului public pe riscul său , recunoscându-i dreptul de a percepe redevenţa de la beneficiarii serviciului.

În doctrina românească actuală , Antonie Iorgovan arată că prin contractul de concesiune, o parte – cedentul – transmite altei părţi – concesionarul – spre administrare rentabilă , pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat.

Concesionarea serviciilor publice reprezintă un mod prin care administraţia armonizează interesul general al comunităţii locale cu interesul particular al operatorului serviciului public, persoană privată, în speţă.

Concesiunea publică este o formă contractuală de exercitare a dreptului de proprietate publică.

Legea 219/1998 a concesiunii, conturează conceptual de concesiune stipulând că operaţiunea de concesionare se face în baza unui contract prin care o persoană, numita concedent, transmite pentru o perioada determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.

Reglementarea concesiunii este o chestiune pe care autorităţile publice au privit-o cu mare seriozitate, datorită importanţei instituţiei şi datorită consecinţelor pe care le are această operaţiune juridică în viaţa comunităţilor locale.

Doctrina românească , în special de după 1866 , manifestă rezerve în ceea ce priveşte această instituţie, lucru reflectat în faptul că lipsesc reglementări în materie atât în Codul Civil, în Codul Comercial.

În perioada interbelică, sediul principal al materiei concesionării l-a constituit Legea pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice , precum şi Legea contabilităţii publice. Potrivit primului act normativ, art.1, toate întreprinderile , instituţiile, exploatările şi aşezămintele publice (sau serviciile din care sunt compuse) care nu au atribuţii exclusiv administrative, precum şi toate bunurile şi drepturile care fac parte din domeniul public sau privat al statului, unităţilor administrative-teritoriale sau din domeniul oricăror altor instituţii de utilitate publică, aflate sub controlul acestora, se vor organiza în una din următoarele forme: arendare sau închiriere; concesiune; regie publică sau regie mixtă; regie comercială; regie cooperativă; o combinaţie între aceste sisteme.

Conform aceleiaşi legi, durata concesiunii pentru bunurile domeniului public nu putea fi mai mare de 30 de ani, iar pentru bunurile aparţinând domeniului privat al statului, unităţilor administrativ-teritoriale sau instituţiilor aflate sub controlul acestora, durata concesiunii era de 50 de ani ( art.25, lit.c).

În prezent dreptul comun în materie de concesiuni îl constituie Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunii, alături Regulamentul privind organizarea licitaţiilor pentru achiziţii publice de bunuri şi servicii (Monitorul Oficial nr.459 / 30.11.1998).

Există însă şi alte acte normative ce conţin reglementări referitoare la concesionarea bunurilor proprietate publică, astfel, potrivit art.12 din Legea nr. 219/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, bunurile pot fi concesionate, iar art.125 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 dispune că bunurile care fac parte din domeniul public sau privat de interes local sau judeţean pot fi concesionate.

De asemenea, sunt şi alte reglementări speciale, privind concesionarea unor bunuri, activităţi economice ori servicii publice, conţinute de Legea 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor , Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere , O.G. nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public- privat , Legea petrolului nr. 238/2004 , Legea gazelor nr. 351/2004

II. OBIECTUL CONCESIUNII

Pot face obiectul unui contract de concesiune bunurile, activităţile, serviciile publice din următoarele domenii: transporturi publice; terenuri proprietate publică, plajele, cheiurile şi zonele libere; autostrăzi, poduri şi tuneluri rutiere cu taxa de trecere; serviciile poştale; unităţi medico-sanitare, secţiile sau laboratoarele din structura acestora, precum şi serviciile medicale auxiliare; colectarea, depozitarea şi valorificarea deşeurilor; reţelele de transport şi de distribuţie publică a apei potabile; exploatarea surselor termale; exploatarea zăcămintelor minerale şi a substanţelor solide şi lichide; reţelele de transport prin conducte şi de distribuţie a petrolului şi gazelor combustibile; activităţile economice legate de cursurile de apă naturale şi artificiale, lucrările de gospodărire a apelor aferente acestora, staţiile şi instalaţiile de măsurători hidrologice, meteorologice şi de calitatea apelor şi a amenajărilor piscicole; activităţile economice legate de punerea în valoare a monumentelor istorice; orice alte bunuri, activităţi sau servicii publice care nu sunt interzise prin legi organice speciale.