Diplomația prin organizații internaționale

Diplomația prin organizații internaționale

Statele, cu interesele lor divergente sau convergente, continuă să fie entități politice dominante ale sistemului contemporan de relații internaționale. Organizațiile internaționale trebuie să furnizeze mijloace de cooperare între state, în domenii unde acestea au interese comune sau în domeniile în care cooperarea asigură avantaje. Statele trebuie să accepte compromisuri pentru a-și promova interesele comune și a soluționa probleme care, prin implicațiile lor, le depășesc granița, astfel încât crează diferite forme de cooperare, cele mai eficiente fiind organizațiile internaționale interguvernamentale. Complexitatea și proliferarea noilor amenințări la adresa securității internaționale necesită răspunsuri rapide, de aici derivând necesitatea implicării organizațiilor internaționale în asigurarea securității globale.

Pentru început trebuie făcută o distincție între organizațiile internaționale nonguvernamentale și organizațiile internaționale interguvernamentale (OII). În ceea ce privește ONG- urile, acestea sunt asociații fără scop lucrativ, constituite din persoane fizice sau juridice în conformitate cu dreptul intern al statului pe al cărui teritoriu iși au sediul. Pentru a dobândi recunoașterea personalității lor juridice, ele trebuie să fie constituite conform legilor unui anumit stat, legea sediului fiind aplicată oricărei asemenea organizații. În cadrul Consiliului Europei a fost adoptată o „Convenție privind recunoașterea personalității juridice a ONG-urilor” (1986), care stabilește condițiile recunoașterii acestora după cum urmează: trebuie să aibă scop nelucrativ de utilitate internațională, sa fi fost create printr-un act de drept intern al unei părți, să exercite o activitate efectivă în cel puțin două state și să aibă sediul statutar pe teritoriul unei părți. Unele ONG-uri joacă un rol din ce în ce mai important (in special în domenii ce țin de protecția mediului, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului) manifestându-se ca adevărate grupuri de presiune internațională, contribuind, prin capacitatea lor de a influența opinia publică, la stabilirea de norme, principii, determinarea luării de decizii.

În ceea ce privește OII acestea sunt considerate subiecte de drept internațional, fiind titulare de drepturi și obligații în conformitate cu normele internaționale.

Definirea noțiunii de organizație internațională este destul de dificilă datorită marii varietați de organizații guvernamentale, ele având obiective, scopuri și resurse financiare diferite.

Din acest motiv, în literatura de specialitate există numeroase definiții privind OII. O definiție a organizațiilor internaționale a fost propusă în cadrul Comisiei de drept internațional a ONU, acestea fiind catalogate drept „o asociere de state constituită prin tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune și posedând personalitate juridică, distinctă de cea a statelor membre”. O altă definiție este dată de „Convenția de la Viena asupra reprezentării statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu carcter universal” (1975), care precizează că prin organizație internațională se înțelege „o asociație de state constituită printr-un tratat, dotată cu o constituție și organe comune și având personalitate juridică distinctă față de cea a statelor membre”.

Trăsăturile fundamentale care caracterizează orice OII sunt: au caracter interstatal, sunt create prin tratate încheiate între state, ca subiecte primare ale dreptului internațional, au organe permanente, dispun de voință autonomă și personalitate juridică distinctă de cea a statelor care le-au creat, activitatea lor este reglementată de dreptul internațional.

Clasificarea OII

Se pot stabili unele criterii de ordin general, în baza cărora să putem contura o tipologie a organizațiilor internaționale: compoziția, domeniul de activitate, structura lor instituțională, posibilitatea de dobândire a calității de membru.

După criteriul ariei de acțiune în raport cu numărul statelor participante putem distinge organizații internaționale cu vocație universală (destinate să cuprindă toate statele lumii, de exemplu ONU care reunește 192 state) și organizații internaționale regionale (care cuprind numai statele dintr-o zonă geografică). Constituirea și consolidarea organizațiilor cu vocație universală au rezultat din existența unor provocări la care comunitatea internațională nu putea face față decât prin abordări globale și eforturi coordonate la scara întregii comunități internaționale. Aceste organizații se caracterizează prin eterogenitate deoarece cuprind state de diferite dimensiuni, având capacități economice, tehnologice, militare diferite. Organizațiile internaționale regionale au la baza înființării lor interesele comune ale țărilor situate într-o anumită zonă geografică, iar necesitatea creării lor a apărut în urma unor evenimente sau evoluții ale situației internaționale. În general, organizațiile regionale se caracterizează printr-un ridicat grad de omogenitate, cuprinzând state având sisteme politice identice, asemănătoare sau compatibile și o bază economică și culturală asemănătoare.

Din punct de vedere al domeniului de activitate, organizațiile internaționale pot fi clasificate în: generale (având un scop general sau unul politic) și funcționale, care au un domeniu de activitate strict limitat (tehnic, economic, financiar, social).

În raport cu structura lor instituțională, organizațiile internaționale pot fi clasificate în organizații de cooperare sau de integrare. În mod obișnuit, organizațiile internaționale sunt de cooperare (care sunt constrituite de către state, cu respectarea principiilor suveranității de stat și a egalității suverane) cărora nu li se transferă puteri suverane, statele rămânând în continuare responsabile cu luarea deciziilor, neputând fi obligate împotriva voinței lor. Structura insituțională a acestor organizații este stabiltă prin actul constitutiv și, de regulă, cuprinde: un organ plenar, în care este asigurată reprezentarea tuturor statelor membre, fiind considerat organul suprem al organizației (poate purta numele de Adunare Generală, Conferință, Congres); organe cu putere restrânsă, fie pentru pregătirea lucrărilor organului plenar, fie pentru luarea deciziilor de către statele cu pondere mai mare în activitatea organizației (cum este cazul Consiliului de Securitate al ONU); un secretariat care are sarcini executorii format din funcționari internaționali care se bucură de privilegii și imunități.

În cadrul organizațiilor de cooperare deciziile se iau prin vot, fiecare membru având un vot și toate cu aceeași valoare. Votul poate fi unanim și majoritar. Votul majoritar poate fi de mai multe feluri:

- Majoritatea absolută în care numărul voturilor este raportat la totalul membrilor forului, iar calculul se face pe baza majorității celor prezenți și votanți

- Majoritatea relativă exprimată prin cel mai mare număr de voturi pronunțate în același

sens

- Majoritatea simplă în cazul căreia hotărârea se consideră adoptată dacă întrunește votul favorabil al majorității din numărul voturilor luate în considerare la calculul majorității

- Majoritatea calificată cu care hotărârea este adoptată prin votul afirmativ al unei

majorități mai mari decât cea simplă, prevăzută în mod expres în actul fondator.

În ceea ce privește organizațiile de integrare, acestea au puteri reale nelimitându-se la promovarea cooperării între state, ci concep chiar legislația aplicabilă pe teritoriul statelor care o compun. Caracteristic acestor organizații este faptul că o anumită parte a suveranității de stat a fost transferat de la statul membru la organizație, fapt ce îi conferă acesteia puterea de a adopta norme cu caracter obligatoriu pentru cetățenii statelor membre. În plus, aceste organizații pot lua decizii care obligă și pe statele care sunt minoritare.

La originea oricărei organizații internaționale se află un act convențional încheiate de subiecte de drept internațional care o crează. Acest instrument juridic poartă diferite denumiri cum ar fi: pact, cartă, constituție, statut, act constitutiv.

În general, actul constitutiv al unei organizații se negociază în cadrul unei conferințe diplomatice, convocate la inițiativa unor state ce urmăresc constituirea organizației sau de către o organizație existentă, la inițiativa membrilor acesteia. Pentru ca acest act să intre în vigoare se impune ca fiecare stat semnatar să urmeze o procedură care poate, în funcție de legislația internă a fiecărui stat, îmbraca forma ratificării, acceptării sau aprobării. Condițiile intrării în vigoare a actelor constitutive sunt înscrise în dispozițiile finale ale fiecărui act constitutiv, acestea fiind extrem de variate în funcție de caracterul organizației. Obiectul de activitate, numărul organelor pe care le crează etc.

În ceea ce privește încetarea valabilității actelor constitutive, marea majoritate a acestora nu sunt supuse unei limitări în timp, dar există și cazuri în care poate avea loc dizolvarea sau înlocuirea acesteia. În termeni generali, pot exista două motive pentru desființarea unei organizații internaționale: dacă obiectivele ei au fost atinse sau dacă funcțiile ei au fost preluate de altă organizație.

Dobândirea calității de membru al unei organizații internaționale se obține, în principiu, pe două căi: fie prin participarea la elaborarea actului constitutiv (devenind astfel membru fondator) fie prin aderarea ulterioară (care se realizează potrivit procedurilor înscrise în actul constitutiv). Distincția între membrii fondatori și cei admiși ulterior nu prezintă relevanță, toți membrii organizației având același statut din punct de vedere al drepturilor și al obligațiilor.