Imunitățile și Privilegiile Diplomatice

Prin excepţie de la principiul general conform căruia un stat îşi exercită suveranitatea asupra tuturor persoanelor, bunurilor şi activităţilor aflate pe teritoriul său, misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici se bucură de imunităţi şi privilegii extinse care îi scot într-un mod substanţial de sub jurisdicţia statului primitor.

Scop

Aceste imunităţi şi privilegii sunt necesare pentru a asigura libertatea de acţiune şi securitatea pe care le reclamă îndeplinirea funcţiilor misiunii diplomatice; ele sunt importante, deci, pentru funcţionarea normală a raporturilor dintre două state, dar şi a relaţiilor internaţionale în general.

Dreptul internaţional a recunoscut, ca urmare a unei practici îndelungate şi uniforme, imunităţile şi privilegiile diplomatice. Normele cutumiare de drept internaţional general, formate de-a lungul secolelor în acest domeniu, au făcut obiectul codificării în Convenţia de la Viena din 1961 şi au fost reluate în alte documente similare.

Ele constituie unele din cele mai vechi, mai larg recunoscute şi mai stabile norme ale dreptului internaţional general. Ca urmare a unor încălcări ale acestor norme, Adunarea generală a ONU a instituit, prin rezoluţia 35/168 din 15 decembrie 1980, o procedură de examinare a rapoartelor statelor membre cu privire la cazurile de încălcări grave ale protecţiei şi securităţii misiunilor şi reprezentanţilor diplomatici şi consulari.

Noțiunile de „imunități” și „privilegii” și „misiune diplomatică”

Folosim cele două noţiuni - privilegii şi imunităţi, aşa cum o face şi Convenţia de la Viena, fără a le defini sau a le deosebi; unii autori au încercat să explice diferenţele semantic, în sensul că „privilegii" s-ar referi la protocol sau la ceea ce este permis diplomaţilor spre deosebire de alte persoane, iar imunităţile ar fi o problemă de drept şi s-ar opune ca organele statului de reşedinţă să aplice diplomaţilor un tratament pe care-l aplică în mod legitim altor persoane. Alţi autori apreciază că termenul „privilegii" ar fi cel mai larg, incluzând toate drepturile de care se bucură un diplomat, iar „imunităţi" ar fi o parte din drepturile specifice, care se înscriu în noţiunea generală de privilegii.

Misiune diplomatică - reprezentanță diplomatică a unui stat, condusă de un ambasador sau de un ministru plenipotențiar.

Concepții

Ştiinţa dreptului internaţional a fundamentat imunităţile şi privilegiile diplomatice pe mai multe concepţii, susţinute succesiv de-a lungul evoluţiei dreptului internaţional.

Cea mai veche concepţie este cea a extrateritorialităţii, susţinută deja de Grotius, care pornea de la ficţiunea potrivit căreia agentul diplomatic şi clădirile ocupate de misiune se aflau pe o porţiune a teritoriului statului trimiţător, nu pe teritoriul celui primitor, şi ca atare nu erau supuşi jurisdicţiei acestuia din urmă. A fost concepţia dominantă o perioadă îndelungată de timp, dar a fost şi serios criticată ca o ficţiune juridică, insuficientă pentru a justifica toate imunităţile şi privilegiile acordate şi, în general, abandonată.

O a doua concepţie , pusă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, a fost cea a reprezentativităţii, în sensul că misiunea şi agentul diplomatic reprezintă statul trimiţător şi pe şeful acestuia, îi personifică şi trebuie trataţi ca şi aceştia din urmă. Convenţia de la Viena din 1961 nu a respins complet această concepţie, afirmând ca o primă funcţie a misiunii diplomatice pe aceea de „a reprezenta statul trimiţător în statul primitor" (art.3.1.a şi preambul).

Nici această concepţie nu este considerată suficientă ca temei al imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, fiind inaplicabilă pentru unele din ele şi putând duce la un tratament diferit pentru şeful misiunii şi alţi agenţi diplomatici.

Concepţia general acceptată în prezent este cea a funcţionalităţii; imunităţile şi privilegiile sunt acordate misiunii şi agenţilor diplomatici în considerarea funcţiilor pe care le exercită, deci a scopului pentru care sunt acordate

Convenţia de la Viena din 1961 reflectă pe deplin această concepţie, afirmând din preambul că „scopul privilegiilor şi imunităţilor diplomatice este nu de a crea avantaje unor persoane, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice, ca organe de reprezentare a statelor". În raportul său cu privire la relaţiile diplomatice, Comisia de Drept Internaţional a arătat că a adoptat această concepţie, a „necesităţii funcţionale", în soluţionarea problemelor în care practica nu a oferit indicaţii clare, ţinând seama, totodată, de caracterul reprezentativ al misiunii şi al şefului de misiune.

Se apreciază că referirea, în preambulul Convenţiei de la Viena, atât la asigurarea îndeplinirii eficiente a funcţiilor misiunilor diplomatice, cât şi la calitatea lor de reprezentanţe ale statelor, ar însemna îmbinarea celor două teorii: a reprezentării şi a funcţionalităţii. Se susţine, de asemenea, că prevederile Convenţiei menţin încă elemente de extrateritorialitate, proprii vechilor concepţii, chiar dacă nu le califică în acest mod.

Având în vedere practica actuală a statelor, se apreciază că teoria funcţionalităţii nu explică în totalitate, chiar completată cu cea a reprezentării, ansamblul de privilegii şi imunităţi diplomatice; în mod justificat se consideră că ele apar şi ca o consecinţă necesară a dreptului la independenţă şi suveranitate a statelor şi a îndatoririi lor la respect reciproc. Este neîndoielnic că suveranitatea statului trimiţător constituie unul din temeiurile multor norme privind activitatea, funcţiile, privilegiile şi imunităţile misiunilor şi agenţilor diplomatici. în acelaşi timp, cum activitatea lor se desfăşoară pe teritoriul altor state, şi ele suverane, concepţia funcţionalităţii pare să asigure în modul cel mai acceptabil echilibrul în protecţia intereselor legitime ale celor două state în cauză.

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, în aplicarea prevederilor ei statul primitor nu va face discriminare între state. Nu sunt considerate discriminatorii:

- aplicarea în mod restrictiv de către acest stat a uneia din prevederi, pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale în statul trimiţător;

- acordarea pe bază de reciprocitate, prin cutumă sau prin încheierea unui acord, a unui tratament mai favorabil decât cel cerut de prevederile Convenţiei (art.47).

Norma de bază prevăzută de Convenţie este, deci, nediscriminarea; aplicarea unui tratament restrictiv sau mai favorabil poate să intervină, pe bază de reciprocitate, dacă unul din state aplică în mod restrictiv o prevedere a Convenţiei, respectiv dacă ele convin asupra unui tratament mai favorabil.

Soluţia adoptată de Convenţia de la Viena, deşi corespunde practicii, este criticabilă. Ea poate să conducă, în cazul unei aplicări restrictive de către unele state, la reducerea inacceptabilă a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice şi la tratamente diferenţiate ale misiunilor diplomatice şi agenţilor diplomatici.

De aceea, se consideră că principiul reciprocităţii nu ar trebui să vizeze aspecte esenţiale ale statutului diplomatic; el ar putea fi avut în vedere doar ca un element secundar, cu rol regulator şi numai cu privire la privilegii.

în fond, respectarea principiului nediscriminării - deci aplicarea prevederilor Convenţiei în mod integral şi egal faţă de toate statele - asigură reciprocitatea la nivelul maxim al tratamentului acordat misiunilor şi agenţilor diplomatici, prevăzut de Convenţie. Aceasta corespunde obiectivului urmărit prin schimbul de misiuni diplomatice.