Numirea și admiterea membrilor oficiului consular

Abstract

Parcursul și dezvoltarea relațiilor între state s-a concretizat prin apariția oficiilor consulare ca o instituții tampon ce favorizează atât interacțiunea între țări, cât și între cetățeni și țara de origine sau de adopție. Lucrarea trece în retrospectivă progresul relațiilor internaționale și diplomatice de-a lumngul anilor și nașterea unor instituții. Sunt de altfel prezentate și aspecte organizatorice ce privesc oficiile consulare, responsabilitățile consulatelor și la alcătuire acestora.

Cuvinte cheie: Convenția de la Viena, oficii consulare, diplomație, relații consulare, activitate consulară

Este cunoscut că — în anii „războiului rece" au existat numeroase cazuri în care ambasadele unor țări, acționând în contrast cu normele Dreptului diplomatic, au sprijinit elemente care încercau să acționeze împotriva unor guverne alese în mod liber .

Și la acest început de secol și de mileniu continua să existe dispute - și chiar probleme conflictuale grave - în diferite zone ale lumii . Samuel P. Huntington susține că există o „Ciocnire a civilizațiilor" (The Clash of Civilizations), afirmând că „dimensiunea centrală și cea mai periculoasă a politicii globale pe cale de apariție va fi conflictul între grupuri ce aparțin de civilizații diferite" .

Dacă în trecut reprezentanții diplomatici ai unor țări mari pretindeau un loc privilegiat, amenințând cu represalii dacă „drepturile" privilegiate ale puterilor pe care le reprezintă nu vor fi recunoscute , în primii ani ai acestui secol, ambasadorii anumitor puteri se comportă ca „guvernatori de colonii" în țări mai mici, unde sunt acreditați, permițându-și să pună în discuție publică deciziile parlamentelor alese ale țărilor respective.

În literatura noastră de specialitate s-a subliniat că fundamentul juridic al diplomației devine tot mai puternic, îndeplinirea funcțiilor diplomatice fiind indisolubil legată de „promovarea normelor și principiilor dreptului internațional" .

O diplomație eficientă implică negocierile, duse cu răbdare și perseverență de către diplomați capabili, în măsură să folosească cu pricepere instrumentele juridice conferite de Dreptul internațional .

Un eveniment major în diplomația construcției europene 1-a constituit semnarea la Roma — la 29 octombrie 2004 - a Tratatului stabilind o Constituție pentru Europa, în care se prevede, între altele, instituirea funcției de ministru al Afacerilor Externe al Uniunii Europene, numire facută de către Comisia Europeană, cu majoritate calificată, și cu acordul președintelui Comisiei

Statele sunt reprezentante — pe lângă Uniunea Europeană — prin misiuni permanente, iar Uniunea Europeană este reprezentată pe lângă state prin delegații permanente, centre de informare, birouri de corespondență și de reprezentanți rezidenți. “Cetățenii europeni se bucură, potrivit legislației comunitare, de protecție diplomatică și consulară. Dreptul la protecție consulară, alături de celelalte drepturi specifice, vin să dea concretețeconceptului de „cetățenie europeană”.”

Un rol tot mai important îl joacă, în plan european, Consiliul Europei, care include aproape toate statele continentului, atât prin documentele juridice adoptate, în cea mai mare parte pentru protecția drepturilor omului, cât și prin hotărârile adoptate de Curtea europeană a drepturilor omului.

În relațiile internaționale un loc aparte îl ocupă relațiile consulare stabilite de state pentru colaborarea lor în domeniul protecției propriilor cetățeni, prin punerea în aplicare a unor reguli specifice cu privire la drepturile care le sunt recunoscute.

Dezvoltarea relațiilor dintre state, a determinat crearea de către un stat , pe bază de reciprocitate, pe teritoriul altui stat, a unor organe cu activitate permanentă, care să asigure apărarea intereselor statului și ale cetățenilor săi, precum și amplificarea continuă a relațiilor politice, economice și de altă natură. Aceste organe pot fi grupate în misiuni diplomatice și oficii consulare.

Pe lângă Convenția de la Viena din 1963 , convenție fundamentală care cuprinde reglementările de bază în materie consulară, există și o convenție europeană cu privire la funcțiile consulare.

Convenția europeană asupra funcțiilor consulare din 1967 , spre deosebire de Convenția de la Viena este mai limitată, în primul rând, pentru faptul că părți la această convenție sunt numai statele europene și, în al doilea rând, pentru faptul că obiectul său de reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă doar la funcțiile consulare și nu tratează problemele generale, în ansamblul lor, ale activității consulare.