Etapele Extinderii Uniunii Europene

Tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă dinaintea apariţiei statelor naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celţi, iar mai târziu a fost cucerită şi condusă de Imperiul Roman, centrat în Meditarană. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forţa. Impreiul Franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administraţie pentru sute ani. Uniunea vamală a lui Napoleon şi mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existenţă tranzitorie.

Dată fiind diversitatea lingvistică şi culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupaţia militară a naţiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani şi au fost însoţite de progrese economice şi tehnologice, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul aşa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare paşnică prin cooperare şi egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851. În urma catastrofelor provocate de primul şi al doilea război mondial, necesitatea formării unei Uniuni Europene a crescut, din cauza determinării de a reconstrui Europa şi de a elimina posbilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către Germania (de vest), Franţa, Italia şi ţările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952.

Procesul complex prin care s-a format spaţiul economic integrat al Uniunii Europene a cunoscut de-a lungul timpului douã tendinţe, care s-au manifestat simbiotic: prima este concretizatã în modificarea de formã, printr-un proces spaţial dat de extindere; cea de-a doua în modificarea de fond, printr-un proces structural, dat de adâncirea integrãrii.

Extinderea pare a fi, la prima vedere doar un proces spaţial care presupune adãugarea de noi teritorii unui spaţiu anterior format. Ea este însã, în acelaşi timp şi un proces structural deoarece fiecare etapã a extinderii a presupus modificarea structurilor entitãţii acceptate, dar şi a celei primitoare ceea ce a condus în mod obligatoriu la formarea unui alt spaţiu, modificat şi alterat în care entitatea nou obţinutã nu a reprezentat, din punct de vedere al substanţei, suma entitãţilor componente. În literatura de specialitate se face distincţie între accesul în Uniunea Europeanã, ca parte a extinderii şi europenizarea statelor care fac parte din procesul de extindere. Accesul în Uniunea Europeanã este un proces formal legislativ în timp ce europenizarea este un proces de transformari politice, economice şi sociale care se poate dezvolta în interiorul şi în afara Uniunii Europene.

Europenizarea se realizeazã prin trei tipuri de mecanisme:

Primul este cel al armonizãrii instituţionale care cuprinde obligaţii legislative precise care pregãtesc accesul spre Uniunea Europeanã. În cadrul acestui mecanism, politicile europene remodeleazã şi redirecţioneazã politicile autohtone.

Cel de-al doilea este legat de schimbarea structurilor de oportunitate autohtone care conduc la schimbarea reguilor jocului în politica şi în afaceri. Politicile europene altereazã poziţia strategicã a actorilor autohtoni şi le dã posibilitatea de a modifica aranjamentele autohtone existente.

Cel de-al treilea este legat de crearea convingerilor şi aşteptãrilor prin difuziunea multilateralã de idei şi experienţe.

Plecând de la aceste premise putem afirma cã extinderea Uniunii Europene nu poate fi privitã prin prisma etapelor parcurse , ci prin prisma continuitãţii unui proces de europenizare formalã în limite impuse.

Uniunea Europeanã este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în anul 1951,între şase ţãri europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). Dupã cincizeci de ani şi cinci valuri de aderare, Uniunea Europeanã are astãzi 25 state membre, 460 milioane locuitori şi se pregãteşte pentru a şasea extindere. La baza întregii construcţii europene stã voinţa de a lucra împreunã, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea cã în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. Existenţa politicilor comune conferã unicitate Uniunii Europene, pentru cã demonstreazã acceptarea cedãrii unei pãrţi a suveranitãţii statelor membre cãtre instituţiile europene.Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între popoarele acestora, într-o manierã coerentã, având drept suport solidaritatea.