Relațiile NATO-UE

Dupa largirea Uniunii Europene in 2004 (si proxima aderare a Romaniei si Bulgariei), trei sferturi din membrii sai vor fi membri NATO. La aceasta se adauga interesul crescand al Uniunii pentru aparare si securitate, astfel incat activitatile militare ale celor doua organizatii capata dimensiuni globale din ce in ce mai largi si interese care se intrepatrund.

In contextul punctelor de vedere diferite intre organizatii si membrii acestora, relatia intre cele doua este puternic influentata politic. Parteneriatul strategic intre NATO si Uniunea Europeana, consimtit de acordurile Berlin Plus, are ca scop prevenirea si rezolvarea crizelor in Europa. Acordurile Berlin Plus reglementeaza cooperarea intre cele doua organizatii in domeniul managementului crizei, o parte importanta a acestui parteneriat care presupune dezvoltarea bilaterala a capacitatilor militare.

Colaborarea dintre NATO si UE a inceput la intalnirea ministrilor de externe ai tarilor membre NATO de la Berlin, cand s-a luat decizia de a pune la dispozitia Uniunii Europene Vestice a resurselor NATO referitoare la managementul crizelor, intr-o perioada in care UE nu avea inca o strategie de securitate bine pusa la punct.

Principiile acestui prim acord includeau:

• Asigurarea accesului UE la tehnologia de planificare strategica a NATO

• Punerea la dispozitia UE a patrimoniului de interventie al NATO

• Posibilitatea ca UE sa poata folosi baza de comanda europeana a NATO pentru propriile actiuni

• Ajustarea la sistemul de aparare al NATO, astfel incat fortele sa pota fi folosite si pentru operatiuni ale Uniunii

Integrarea statelor membre ale NATO care nu erau membre UE la aceea vreme s-a realizat in iunie 2000, cand in urma ingrijorarii Turciei si Statelor Unite, s-au creat mecanisme care sa permita accesul statelor ne-membre UE la operatiunile conduse de Uniune.

Acordurile Berlin Plus au fost negociate in urma declaratiei comune a NATO si UE privind Politica Europeana de Securitate si Aparare care a reafirmat accesul UE la capacitatile de planificare ale NATO pentru operatiuni militare si a reafirmat principiile de baza ale parteneriatului strategic printre care „consultarea comuna” si „egalitatea si respectul reciproc pentru autonomia deciziile atat ale NATO cat si ale UE”.

Acese acorduri prevedeau si schimbul reciproc de informatii secrete, printr-un acord de securitate intre cele doua organizatii; punerea la dispozitia UE a patrimoniului NATO, cum ar fi unitati de comunicatii, sedii generale, pentru a servi gestionarii crizelor. De asemenea s-au pus la punct proceduri pentru monitorizarea, punerea la dispozitie, folosirea si predarea resurselor NATO si consultarea in contextul unor crize privind folosirea resurselor comune. S-a realizat incorporarea in cadrul sistemului de planificare strategica a apararii, pus la punct de NATO, a nevoilor si capacitatilor militare de care ar putea avea nevoie fortele UE in cazu unor operatiuniconduse de aceasta.

Acest cadru de cooperare pentru relatiile NATO-UE, a fost incheiat pe 17 martie 2003 de catre Secretarul General si Inalt Reprezentant UE pentru Politica Europeana de Securitate si Aparare, Javier Solana si Secretarul General NATO de la acea data, Lordul Robertson.