Tragedia Monedei Euro

Datorită crizei recente a Eurosistemului, guvernele și piețele financiare au fost zguduite. Moneda euro s-a depreciat puternic în fața altor valute, într-un ritm îngrijoritor pentru elitele politice și financiare. Potrivit buletinului lunar al Băncii Centrale Europene (BCE), sistemul bancar s-a aflat în pragul colapsului la începutul lunii mai, iar câteva țări europene, inclusiv Franța s-au aflat pe buza prăpastiei. Clasa politică a încercat cu disperare să salveze proiectul socialist european al monedei discreționare unice. După negocieri intese, a fost creată o „parașută de salvare” de 750 de miliarde de € pentru susținerea guvernelor și băncilor europene. Însă, BCE a pus în practică ceva de neconceput până atunci, și anume, achiziționarea directă de obligațiuni guvernamentale, o măsură care îi subminează credibilitatea și independența, iar percepția publicului și a pieței asupra Uniunii Monetare Europene (UME) nu va mai fi niciodată aceeași. Un sondaj arată că 56% dintre germani se pronunță împotriva fondului de salvare, iar majoritatea germanilor doresc întoarcerea la vechea monedă națională, marca. Ei par să înțeleagă intuitiv că se află într-un sistem complex în care au doar de pierdut. Ei realizează că economisesc și își pun „centuri de siguranță”, ca de obicei, în timp ce guvernele altor țări cheltuiesc cu sălbăticie. De exemplu: programul Tourism for All (Turismul pentru toți) din Grecia, cei săraci primesc ajutoare guvernamentale pentru a merge în vacanță. Guvernul Greciei continuă programul și în timpul crizei, chiar dacă a redus numărul nopților de cazare. Același guvern susține un sistem politic de pensii mai generos decât cel german. Salariații greci primesc o pensie de până la 80% din salariul lor mediu. Germanii primesc doar in jur de 46%, procent ce va scădea la 42% în anii următori. În timp ce grecii primesc 14 pensii pe an, germanii primesc 12.

Proiectul monedei euro a fost încurajat de socialiștii europeni care doreau să-și vadă împlinit visul unui stat european centralizat. Proiectul se află însă în pragul eșecului. Colapsul este departe de a fi o simplă coincidență. El este deja implicit în stuctura instituțională a UME.

Încă de la începuturile Uniunii Europene a existat o adevărată luptă între partizanii a două idealuri diferite. Adoptarea monedii euro a jucat un rol-cheie în strategiile celor două viziuni: viziunea liberală clasică și viziunea socialistă. În viziunea liberală clasică, statele europene suverane apără drepturile de proprietate privată și economia de piață liberă, într-o Europă fără granițe, ceea ce permite liberul schimb al bunurilor, serviciilor și ideilor. Tratatul de la Roma din 1957 a reprezentat principala realizare în vederea aplicării viziunii liberale clasice asupra Europei. Acest tratat asigura patru libertăți fundamentale: libera circulație a bunurilor, libera furnizare a serviciilor, libertatea de mișcare a capitalurilor financiare și libera imigrare. Viziunea liberală clasică își propune restaurarea libertății secolului al XIX-lea, prevalența liberei concurențe, fără bariere de intrare, pe o piață europeană comună. Din această perspecivă, nimeni nu ar trebui să-i interzică unui frizer german să tundă în Spania, nimeni nu ar trebui să taxeze un englez care-și transferă banii dintr-o bancă germană într-una franceză sau care investește pe piața bursieră italiană. Competiția politică asigură cea mai importantă valoare europeană: libertatea. Viziunea socialistă sau imperialistă asupra Europei este susținută de politicieni precum Jacques Delors și François Mitterrand. Această viziune vrea să vadă Uniunea Europeană ca un imperiu sau o fortăreață: protecționistă în exterior și intervenționistă în interior. Competiția politică este văzută ca un obstacol al statului centralizat, care îi zădărnicește controlul public. Creșterea puterii statului central propus de viziunea socialistă implică o reducere a celor patru libertăți fundamentale și, mai mult ca sigur, mai puțină liberate individuală. La început, proiectul Comunităților Europene era inspirat mai curând din viziunea liberală clasică. De-a lungul anilor, a existat o ușoară virare spre idealul socialist.

Prin apariția statelor, guvernele au început să se implice în activitățile bancare. Investițiile guvernamentale generează probleme chiar din punctul de vedere al intervenționiștilor: apare necesitatea fie a unor intervenții adiționale pentru a rezolva aceste probleme suplimentare, fie a eliminării intervenției inițiale. Astfel, s-a deschis calea intervențiilor în chestiuni monetare, conducând la apariția banilor discreționari și a monedei euro. Rezultatul final al intervențiilor monetare îl reprezintă o lume a banilor discreționari. Prima intervenție a guvernelor a constat în monopolizarea baterii de monedă, a urmat scăderea continuă a cantității de metal aferentă unei monede, adică devalorizarea acesteia. Guvernele strângeau de pe piață toate monedele, le topeau, le reduceau conținutul în metal prețios și încasau diferența.

În sistemul Bretton Woods, fiecare monedă se schimba într-un raport fix cu dolarul și, prin urmare, cu aurul. Dolarul devine monedă de rezervă pentru băncile centrale. Prin acest pas pe calea intervenționismului în domeniul monetar, devenit și mai simplu să se creeze bani de-a lungul recesiunilor pentru a ajuta băncile, dar nu și persoanele private. Totuși, sistemul de la Bretton Woods s-a îndreptat singur spre autodistrugere.

Sistemul Monetar European (SME), apărut în 1979, era așteptat ca o soluție a problemei de coordonare și de instituționalizare a fostului „șarpe monetar”. SME a încercat să fixeze cursurile de schimb permițându-le să fluctueze într-un coridor de ±2,25% în jurul ratei artficiale. Criza fatală a SME s-a produs în 1992, când peseta spaniolă și lira irlandeză trebuiau să-și reajusteze cursul. În același an, lira sterlină era supusă unei presiuni puternice. Declarația de renunțare la SME a fost făcută atunci când marja de fluctuație a ajuns la ±15% (1993). Acum publicul era pregătit pentru o monedă europeană.