Moștenirea creștină a Europei

„Ne aflam cu totii in mijlocul structurii sociale... Nu vreau sa-mi cistig credibilitatea prevalindu-ma de virsta si de amintirile mele. Datoria mea este sa ma intreb cum arata Europa in care traim acum, privita de la distanta atit de mare pe care o dau anii, si in ce fel lucrurile existente astazi sint ceea ce au devenit.” (Hans-Georg Gadamer)

Cu adevărat important este să identifici semnele lui Dumnezeu în lume…

Lucrurile cu adevărat importante, adică mai importante decât cele importante, sunt, de regulă, cele neglijate, cele pe care conştiinţa noastră nu le înregistrează la primul contact.

Important este, să identifici semnele lui Dumnezeu în lume. Pentru aceasta e nevoie să crezi că există Dumnezeu, că Dumnezeu se manifestă intr-un mod cvasiperceptibil pentru cei care nu au un simţ înnăscut sau poate doar latent; acesta e un simţ pe care îl denumesc ca fiind unul al perceperii divinului. Simţul sublimului e necesar doar pentru a nu lua drept sublim exact ceea ce nu este sublim. În fluenţa vieţii nu există lucruri separabile, ci ele sunt elemente ce se circumscriu unităţii; de aceea, orice lucru, oricât de mărunt, poate fi o sămânţă ce, semănată la timp, devine izvor al Dumnezeirii. E nevoie însă să fii atent, e nevoie să te apleci asupra acelui lucru, asupra acelui element, aparent nesemnificativ. Toate acestea le-am enumerat pentru ca să releve faptul că în mod curent simţul divinului este un organ atrofiat la oameni.

Simţul divinului este una din marile forţe pe care le poate avea omul. Fiecare dintre noi are putinţa de a pătrunde până la esenţă chiar o sumă de fenomene ce pot fi luate in seamă sau nu. Pot fi luate in seamă şi chiar relevate cu stăruinţă şi talent; şi, totuşi, ele pot sa nu fie adecvate celui căruia i se relevă. Asta aparent. Am să dau un exemplu, în istoria artei toţi cei ce au comentat impresionismul francez si postimpresionismul nu s-au aplecat decât asupra laturilor aparente ale acestui curent. Ei îl laudă, le place, găsesc in el calităţi coloristice, găsesc un farmec, o prospeţime a percepţiei,însă nu sesizează un lucru esenţial. Aparent,această artă ţine de efemeritatea clipei, ei uită că impresionismul sesizează elemente tranzitorii, ale efemerităţii lumii. Aici, am putea să ne referim la celebrul vers al lui Goethe adresat clipei: „Mai rămâi puţin, eşti aşa frumoasă. Eşti disparentă, dar eu te reţin pentru totdeauna, căci eternă eşti pentru mine, tu, clipă!” Ori, pictura impresionistă este poate cea mai extraordinară, mai completă, mai convingătoare şi mai abruptă în consistenţa ei originară, de glorificare, de identificare; pe care ne-o da frumuseţea creaţiunii în elemente ce nu s-ar părea să însumeze principiile eternităţii lumii. De pildă, un stog de fân văzut în diferite momente ale zilei, nişte căpiţe. Aparent aceleaşi, dar sub o altă lumină.

Dumnezeu trimite un semn, un semn că nu există claustrare deplină…

Apropo de aceste semne, Alexandru Paleologu pune accentul la un moment dat pe o imagine ce apare în Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, e vorba de o mică băltoacă din celulă, în care se reflectă cerul. O parte din el. Acest episod este revelator pentru Paleologu, „pe mine m-a flatat când am ajuns la Jilava, fiindcă am intrat într-o puşcărie reputată ca fiind foarte dură, înfiorătoare pentru oamenii mai slabi de înger. Dumnezeu trimite un semn,un semn că nu există claustrare deplină….”