Planificarea în managementul operațional

Strategia reprezintă cadrul care orientează alegerile ce determină natura şi direcţia organizaţiei şi reprezintă viziunea asupra imaginii viitoare a organizaţiei. Planificarea operaţională furnizează o structură a deciziilor zilnice luate la nivelele inferioare ale organizaţiei.

Declararea misiunii este o parte esenţială în procesul de planificare strategică; eficacitatea strategiei depinde de ataşamentul faţă de punctele forte ce izvorăsc din identitatea organizaţiei. O declaraţie de misiune eficace este realizabilă, instructivă, specifică şi reflectă valorile organizaţiei.

După declararea misiunii, organizaţia îşi îndreaptă atenţia spre formularea obiectivelor şi analizarea industriei, a concurenţilor şi a resurselor sale interne. Punctele forte sunt adecvate cu oportunităţile existente şi sunt luate decizii strategice. Urmează apoi implementarea strategiei. Performanţele sunt evaluate prin procesul de control şi sunt operate ajustările necesare.

Vom discuta trei aspecte. În primul rând, definirea planificării strategice şi explicarea importanţei pe care o are; în al doilea rând, va fi analizată evoluţia planificării strategice în organizaţii, diferenţele faţă de planificarea operaţională, şi procesul planificării strategice; în al treilea rând, vor fi examinate câteva cadre contemporane ale planificării strategice.

Multe organizaţii înfruntă schimbările pe care le poate aduce viitorul nepregătite. Într-un mediu economic şi competiţional aflat în permanentă schimbare, cheia succesului o reprezintă nu atât calitatea planificării operaţionale, cât claritatea gândirii strategice a unei organizaţii. Este esenţial pentru o firmă să înţeleagă tipul afacerilor pe care le desfăşoară şi locul pe care vrea să îl ocupe la un anumit moment viitor (planificarea strategică), dar şi modul în care poate atinge aceste scopuri, şi care reprezintă responsabilitatea planificării operaţionale şi a luării de decizii.

Strategia este menită să descrie imaginea pe care o organizaţie doreşte să o aibă în viitor şi este orientată către ceea ce vrea să facă organizaţia, iar nu către cum vrea să acţioneze.

Managerii folosesc frecvent termeni ca strategie de piaţă sau strategie financiară atunci când de fapt se referă la un plan de poziţionare a produselor lor pe o anumită piaţă sau la un plan de alocare de resurse financiare, pentru a desemna deci planuri operaţionale destinate realizării strategiei organizaţiei.

Strategia este definită drept cadrul ce orientează alegerile care determină natura şi direcţia unei organizaţii. Strategia ajută la stabilirea unei direcţii unitare pentru organizaţie în termenii obiectivelor sale operaţionale şi furnizează baza alocării resurselor necesare pentru orientarea organizaţiei către atingerea acestor obiective.

Planificarea strategică stabileşte direcţia şi obiectivele, în timp ce planificarea operaţională se referă la luarea de decizii zilnice la nivele mai joase ale organizaţiei. Planificarea strategică se orientează spre a face lucruri bune (lucrurile care trebuie sau eficacitate), iar planificarea operaţională, spre a face lucrurile bine (lucrurile cum trebuie sau eficienţă).

Principalele caracteristici ale planificării strategice sunt următoarele:

1. Îşi propune armonizarea resurselor şi abilităţilor existente în organizaţie cu oportunităţile şi riscurile din mediul extern.

2. Furnizează baza planificării de detaliu şi a luării de decizii zilnice.

3. Are loc pe termen lung.

4. Este realizată de managerii de pe nivelele de vârf, datorită faptului că aceştia deţin informaţiile necesare şi pentru că angajamentul lor îi motivează pe subalternii răspunzători cu implementarea.

5. De obicei este definită în termeni generali.

DEZVOLTAREA PLANIFICĂRII STRATEGICE

În trecut, în perioade mai puţin dinamice decât cea în care trăim, sistemele de planificare folosite de majoritatea organizaţiilor constau în principal din stabilirea bugetelor anuale şi extrapolarea vânzărilor curente şi a tendinţelor mediului pe perioade de cinci până la zece ani. Pe baza acestor previziuni (în general corecte, datorită stabilităţii mediului economic), managerii alocau resurse.

În prezent, însă, nu se mai poate vorbi despre stabilitatea factorilor de mediu, singura constantă fiind permanenţa schimbării.

Creşterea ratei schimbărilor tehnologice. În condiţiile actuale ale dezvoltării tehnologice, organizaţiile trebuie să fie proactive în încercarea de a descoperi noi ocazii de dezvoltare şi nu să adopte o poziţie de reacţii în replică la adresa competitorilor.

Creşterea complexităţii muncii managerilor. Managerii zilelor noastre trebuie să facă faţă unor factori mult mai numeroşi şi aflaţi în continuă schimbare faţă de predecesorii lor. Complexitatea creşte cu cât trebuie luaţi în considerare factori cum ar fi inflaţia, schimbările demografice sau responsabilităţile sociale, dar şi acţiuni menite să determine dezvoltarea internă şi achiziţiile. Planificarea strategică le permite managerilor să anticipeze problemele şi oportunităţile.

Creşterea complexităţii mediului extern. Datorită dezvoltării interdependenţelor din mediul extern al organizaţiilor, managementul actual nu mai poate lua decizii bazate exclusiv pe considerente interne, ci trebuie să ţină seama în permanenţă de reglementările legislative, de aşteptările acţionarilor, de opinia publică, de relaţiile de muncă şi de alte elemente externe.

Creşterea intervalului de timp dintre luarea deciziei şi apariţia rezultatelor. Previziunile legate de variabilele luate în calcul în planificare trebuie făcute cât mai devreme şi pe termen cât mai lung, deoarece consecinţele abordării unei perspective pe termen scurt pot fi dezastroase.

Aceste evenimente au determinat o evoluţie a modului în care organizaţiile se orientează către viitor, ajungându-se de la procesul simplu al stabilirii bugetului la utilizarea de instrumente sofisticate de planificare, la o mai mare preocupare faţă de mediul extern şi la un nou mod de a gândi strategic.