Piața de bunuri simbolice

I. Piata de bunuri simbolice

Constituirea operei de arta ca marfa si aparitia, legata de progresele diviziunii muncii, a unei numeroase categorii de producatori de bunuri simbolice, special destinate pietei, pregateau intr-un fel terenul pentru o teorie pura a artei, adica a artei ca arta, instaurand o disociere intre arta ca simpla marfa si arta ca pura semnificatie, produsa de o intentie pur simbolica si destinata insusirii simbolice.

Pierre Bourdieu afirma ca ruptura legaturilor de dependenta fata de un patron sau de un mecena si, in general, fata de comenzile directe, ofera producatorilor o libertate cu totul formala pe care nu pot sa nu o descopere ca nefiind decat conditia supunerii lor la legile pietii bunurilor simbolice, adica la o cerere care, in mod necesar in intarziere fata de oferta, li se impune prin mijlocirea cifrelor de vanzare si a presiunilor detinatorilor instrumentelor de difuzare: editori, directori de teatru, negustori de tablouri.

Campul de productie si de circulatie al bunurilor simbolice isi datoreaza structura opozitiei intre campul de productie restransa ca sistem producand bunuri simbolice (si instrumente de dobandire a acestor bunuri) destinate in mod obiectiv unui public de producatori producand ei insisi pentru producatori si campul de mare productie, organizat in vederea productiei de bunuri simbolice destinate unor neproducatori - marele public.

Spre deosebire de campul de mare productie care asculta de legea concurentei pentru cucerirea unei piete cat mai intinse cu putinta, campul de productie restransa tinde sa-si produca el insusi normele de productie si criteriile de evaluare a produselor sale; el asculta de legea fundamentala a concurentei pentru recunoasterea specific culturala acordata de cei care sunt in acelasi timp clienti favoriti si concurenti.

Astfel, aprecizeaza Pierre Bourdieu, nu s-a evidentiat niciodata indeajuns ceea ce se afla implicat in faptul ca scriitorul, artistul sau savantul produce nu numai pentru un public, dar si pentru un public de egali ce sunt de asemenea si concurenti. Jean-Paul Sartre spunea, citat de acelasi autor: “Exista calitati ce le dobandim doar prin judecatile celuilalt.” Acesta e cazul calitatii de scriitor, de artist sau de savant, care este definita prin recunoasterea reciproca intre egali.

In acest fel se creeaza un camp de productie restransa capabil sa functioneze ca o piata specifica care genereaza un tip de raritate si valoare care nu se reduce la valoarea economica a bunurilor in cauza, ci rariate si valoare specific culturale.

De asemenea, se vorbeste de o “ideologie carismatica”, care poate determina credinta in valoarea operei de arta si poate determina functionarea campului de productie si de circulatie a bunurilor culturale, dar care constituie, fara indoiala, principalul obstacol in fata unei stiinte riguroase a producerii valorii bunurilor culturale. Ea este intr-adevar cea care indreapta privirea spre “producatorul aparent”, pictor, compozitor, scriitor, pe scurt, spre “autor”, interzicand intrebarea asupra a ceea ce il autorizeaza pe autor, a ceeea ce face autoritatea cu care autorul “se autorizeaza”.

Daca este prea evident ca pretul unui tablou nu se stabileste prin adunarea elementelor costului de productie, materie prima, timp de lucru al pictorului, si daca operele de arta ofera un pretios exemplu celor ce vor sa respinga teoria marxista a valorii muncii, aceasta se datoreaza definirii necorespunzatoare a unitatiide productie sau a procesului de productie. De aceea, se ridica o intrebare in forma sa cea mai concreta: cine, dintre pictor sau negustor, dintre scriitor si editorsau director de teatru este adevaratul producator al valorii operei? Creatia, care face din autor principiul prim al valorii operei, ascunde faptul ca negustorul de arta (vanzator de tablouri, editor) este totodata cel care exploateaza munca “creatorului”, facand comert cu “sacru” si cel care, scotandu-l pe piata, prin expunere, publicare sau punere in scena, “consacra” produsul, destinat altfel sa ramana in starea de resursa naturala, pe care a stiut sa o “descopere”, si cu atat mai mult cu cat este mai consacrat el insusi.

Negustorul de arta nu este numai cel care procura operei o valoare comerciala, punand-o in raport cu o anumita piata; el nu este numai reprezentantul, impresarul care “apara, cum se spune, autorii pe care-i iubeste”. El este cel care poate sa proclame valoarea autorului pe care-l apara (de exemplu, in reclama facuta in cataloage sau pe coperta) si mai ales, sa-si puna in joc prestigiul in favoarea acestuia, actionand ca “bancher simbolic” ce ofera drept garantie intregul capital simbolic pe care l-a acumulat si pe care risca intr-adevar sa-l piarda in caz de “eroare”.

Aceasta investitie, fata de care investitiile “economice” ce-i corespund nu sunt ele insele decat o garantie, este ceea ce il face pe producator sa intre in ciclul consacrarii. Se intra in literatura, de exemplu, nu ca si in religie, ci la fel ca intr-un club select: editorul este dintre acei nasi prestigiosi (alaturi de prefatatori, critici etc.) care asigura marturiile grabite de recunoastere. Apare si mai limpede rolul negustorului, care trebuie cu adevarat sa-i “introduca” pe pictor si opera sa in companii din ce in ce mai alese expozitii de grup, , colectii prestigioase, muzee) si in locuri din ce in ce mai rare si mai cautate.

Dar legea domeniului, care vrea ca o investitie sa fie cu atat mai productiva simbolic cu cat este mai declarata, face ca actiunile de valorizare care, in lumea afacerilor iau forma deschisa a publicitatii, sa trebuiasca aici sa se eufemizeze: negustorul de arta nu-si poate sluji “descoperirea” decat daca ii pune la dispozitie intreaga sa convingere, ce exclude manevrele “josnic comerciale”, manipularile si presiunile, in folosul formelor celor mai fine si mai discrete ale “relatiilor publice” (ele insele o forma deosebit de eufemizata a publicitatii), receptii, reuniuni mondene, confidente abil strecurate.

Trecand insa de la “creator” la “descoperitor” ca “creator al creatorului”, nu am facut sa deplasam problema initiala, ramanand de stabilit de unde ii vine negustorului de arta puterea de a consacra ce ii este recunoscuta. Si aici, raspunsul se ofera gata pregatit: marii negustori, marii editori sunt “descoperitori” consacrati care, orientati de pasiunea lor dezinteresata si nelamurita pentru o opera, l-au “facut” pe pictor sau pe scriitor, sau i-au permis sa se faca sustinandu-l in momentele dificile prin credinta ce-o investisera in el, indrumandu-l prin sfaturile lor si protejandu-l de lipsurile materiale.