Cuviosul Stareț Gheorghe de la Cernica

Preacuviosul Părintele nostru Gheorghe Arhimandritul, sau Gheorghe Ardeleanul, cum mai este cunoscut din unele însem¬nări, era de neamul său român din Transilvania şi a păstorit obştea monahilor de la mănăstirea Cernica, de la 1 septembrie 1781 pînă la 3 decembrie 1806, cînd a fost chemat de Domnul la cele veşnice, numărîndu-se şi el în ceata marilor nevoitori şi îndrumători ai monahismului nostru.

Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o viziune clară asupra înal¬tei trăiri religioase, cîştigîndu-şi ascultarea şi smerita cugetare călugărească prin rugăciune neîntreruptă şi osteneli neprecu¬peţite, devenind stareţ şi organizator al vieţii de obşte la mănăs¬tirea Cernica, la Căldăruşani şi, în mod indirect, la Curtea de Argeş, Cuviosul Gheorghe a luminat şi luminează ca un astru pe cerul vieţii monahale reorganizate de el şi de ucenicii săi.

Din pomelnicul pe care 1-a lăsat, ca şi din însemnările unor cercetători ai vieţii sale, constatăm că el s-a născut în anul 1730, din părinţi credincioşi şi de bun neam în localitatea Sălişte, lîngă Sibiu. Veche aşezare românească din Transilvania, men¬ţionată documentar în anul 1354, este cunoscută prin frumoa¬

sele ţesături şi străvechile tradiţii ortodoxe care se păstrează cu sfinţenie şi astăzi.

Inzestrat din naştere cu acea înclinaţie sufleteasca de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor sub forma unei înalte vieţi spiri¬tuale, înclinaţie cultivată, se vede, încă în sînul familiei sale, tînărul Gheorghe, la vîrsta de 19 ani, părăseşte "casa părintească şi se îndreaptă către Bucureşti. Purta în inimă sfaturile Mîn-tuitorului Iisus Hristos adresate tînărului bogat: «Dacă voieştisă fii desâvîrşit, du-te, vinde averea ta, dâ-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după acea, vino şi urmează-Mi» (Matei 19,21).

Ajungînd aici, la mitropolie, şi dorind să-şi închine întreaga sa fiinţă unei intense trăiri monahale, viitorul stareţ cunoaşte întîmplător prin anul 1750 un ierarh grec cu care pleacă la Constantinopol. Peste puţin timp s-au stabilit amîndoi în mănăs¬tirea Vatoped, din Athos. Rămînerea sa la Sfîntul Munte, sub îndrumarea acestui părinte duhovnicesc, a avut o deosebită în¬semnătate în orientarea şi formarea pentru înalta viaţă duhov¬nicească. Făcînd cunoştinţă cu modul de viaţă idioritmic şi cu cel de obşte, din alte mănăstiri atonite, el a început să-şi im¬pună o aspră trăire monahală prin înfrinare şi posturi, prin privegheri de toată noaptea şi meditaţii îndelungate. De aceea a devenit mai bine cunoscut de către părinţii călugări de la Vatoped, unde a primit de fapt, în curînd, haina monahală, fiind hirotonit ierodiacon.

Nevoinţele de zi şi de noapte ale acestui rîvnitor călugăr român, depuse la altarul sfînt al monahismului de la Athos, cu greu pot fi povestite. De asemenea, lupta cu sine însuşi şi cu ispitele apărute în calea vieţii atît de anevoioase închinate Dom¬nului, dar şi clipele de înălţare sufletească şi de bucurie spiri¬tuală pe care le trăia el în mijlocul obştii de la Vatoped. Cine ar putea bănui cîte planuri de viitor încerca tînărul nostru monah de la Athos, pentru o mai bună organizare şi o înaltă trăire în comun a vieţii călugăreşti din ţările române şi chiar din Transilvania natală, oprimată atunci ?

După trecerea la cele veşnice a părintelui său duhovnicesc, el a auzit că vestitul stareţ Paisie, plecînd de la Poiana Mărului, se stabilise la Athos. De aceea s-a hotărît să intre şi el în mica obşte a acestuia, alături de monahii moldoveni şi slavi, pe care îi îndruma pe calea mîntuirii acest smerit şi luminat trăitor al unei vieţi înalte. Era prin anul 1752, cînd ar fi primit, cu binecuvîntarea Cuviosului Paisie, şi marea schimă monahală, pentru ca peste doi ani să fie hirotonit ieroschimonah pe sea¬ma obştii româneşti de la schitul Sfîntul Ilie. După încă zece ani de lăudabile nevoinţe la Athos, ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu stareţul Paisie şi cu 64 de ucenici ai acestuia.

După ce ei s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna din Moldova de Nord (1763—1775), şi apoi la Secu, iar de aici la mănăstirea Neamţu, în anul 1775, Cuviosul Gheorghe, fiind ne¬ liniştit probabil de aceste dese mutări, a voit să se reîntoarcă în Athos. Trecînd însă prin Bucureşti, s-a întîlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al stareţului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum 1-a văzut el 1-a primit în gazdă şi, după cîteva zile; 1-a înfăţişat mitropolitului Grigore al II-lea.

Bucurîndu-se mult de venirea Cuviosului Gheorghe, acest ierarh

cu darul cunoaşterii oamenilor duhovniceşti, preocupat de gîn-

dul reîntemeierii unei mănăstiri cu viaţă de obşte în eparhia

sa, a pus ochii pe nevoitorul atonit pe care îl vedea ca pe un

trimis al lui Dumnezeu şi «bărbat al doririlor» ; 1-a poftit deci

să rămînă în arhiepiscopia Bucureştilor, pentru organizarea

monahismului românesc de aici. Acestea se petreceau în anul

1781, la 1 septembrie.

Desi cuviosul Gheorghe era la varsta de 51 de ani, fiind pătruns de modestie şi de trăire duhovnicească, credea că nu

ar fi în stare să îndeplinească această anevoioasă sarcină de

răspundere; Dar după ce s-a sfătuit cu fratele său de cin, iero¬

monahul Mâcarie, care-1 îndemna foarte stăruitor să asculte de

mitropolit, s-a hotărît să primească cu smerenie ascultarea dată.

El îşi alese ca loc pentru înfiinţarea unei comunităţi monahale;

cu viaţă de obşte, «părăsita» şi «pustiita». mănăstire Cernica,

spre marea mirare a mitropolitului, care aştepta să-1 audă că

vrea una dintre cele mai mari şi mai vestite din eparhie .

I s-a încredinţat astfel schitul părăsit al mănăstirii Cernica; pentru

a-1 readuce la viaţă, reînfiinţînd obştea monahală de acolo

risipită prin anii 1739—1740.