Serviciul Public al Învățământului

Omul, de la crearea lui, a încercat în permanenţă să se perfecţioneze, motorul care îl împingea de la spate fiind dorinţa de a fi mai bun, de a avea mai mult, de a se ridica pe o treaptă ierarhică superioară.

În condiţiile de globalizare a lumii, pe lângă necesitatea de a fi în pas cu avansarea ştiinţei şi tehnologiei(pe zi ce trece este nevoie de a acumula cât mai multe cunoştinţe într-un timp cât mai scurt), ţările din Estul Europei trebuie să atingă nivelul de trai al ţărilor deja intrate în CE şi să se adapteze tradiţiilor comunitare. Este cunoscut faptul că odată cu înaintarea în vârstă omul devine mai conservator, mai puţin flexibil şi deschis schimbărilor, prin urmare viitorul este în mânile tineretului. Educaţia acestor tineri este în mânile noastre şi trebuie efectuată astăzi. Un rol important în societatea de astăzi îl au cadrele didactice, pe umerii cărora stau multe îndatoriri.

Un cuplu de tineri, a căror familie tocmai se mărise, l-au întrebat pe marele scriitor rus A.Tolstoi, care avea 10 copii, la ce vârstă e bine să se înceapă educaţia copilului. La care Tolstoi i-a întrebat ce vârstă are bebeluşul (avea 6 luni). Răspunsul a fost că au întârziat cu exact 6 luni.

Sistemul învăţământului superior cuprinde trei funcţii principale : predare, cercetare şi serviciu public. La momentul dat există o vastă varietate de instituţii de învăţământ superior atât de stat cât şi particulare, aportul fiecăreia la aceste trei funcţii fiind diferit, aceasta declarându-se în misiunea fiecăreia în parte . Tendinţa este de a clasifica instituţiile după impactul asupra uneia sau alteia dintre funcţii. Universităţile mari pun accentual pe cercetare, cele de stat medii se implică mai mult în servicii publice. Universităţile mici aproape în exclusivitate se orientează asupra predării în combinaţie cu serviciile publice.

Conform planului strategic elaborat de Ministerul Educaţiei, începând cu anul 2004, fondurile bugetare alocate cercetării trebuie să crească în mod substanţial, în acest sens, pentru utilizarea eficientă a acestor fonduri, se vor distribui fondurile publice alocate cercetării în funcţie de potenţialul sectorial al cercetării (învăţământ superior, Academie, cercetare instituţionalăşi de firmă). Alocarea fondurilor de cercetare mai ales centrelor care probează sau garantează obţinerea de rezultate competitive pe plan naţional şi European şi care reuşesc să grupeze în jurul lor cercetători din alte centre şi universităţi încă începătoare, mai ales cercetători tineri .

Într-adevăr, în această direcţie s-a încercat să se acţioneze prin formarea Consorţiilor zonale în aşa fel formându-se o bază materialăşi de resurse umane puternică. Este de prevăzut că fără investiţii nu se pot obţine rezultate grandioase. Universităţile mici care au şi ele un aport important la ridicarea nivelului educaţional şi social, nedispunând de granturi şi programe naţionale de cercetare, nu prea au bază pentru a le obţine.

Investiţiile în resurse umane, chiar dacă sunt costisitoare, pe termen lung aduc un profit net substanţial acelor manageri care investesc în ele. Orice afacere începută în condiţii mai puţin favorabile poate deveni în scurt timp o afacere profitabilă numai dacă societatea respectivă dispune de un personal valoros, raţional încadrat pe posturi şi motivate complex, compartimentele structurii organizationale sunt dimensionate în concordanţă cu produsul impus pe piaţă şi, în plus, este asigurat un climat de muncă bazat pe performanţă.

Conceptual productivităţii 20 : 80 zice că 80 % din rezultate se pot datora unui procent de doar 20 din activitate. Cu un management mai bun şi delegare de succes se poate reduce durata activităţii rămase şi se pot obţine rezultate la fel de bune sau chiar mai bune. Acest principiu s-a folosit la maximum, aducând până în prezent rezultate, numai că cercetarea nu poate fi făcută pe hârtie. Pentru cercetare este nevoie de laboratoare bine dotate. Nu degeaba datele statistice prezentate în 2003 de Comunitatea Europeană arată că, paradoxal, absolvenţi cu calificare înaltăşi doctori în ştiinţă ies mai mulţi de pe băncile universităţilor decât în SUA sau în Japonia (25 % în CE, 21,9 % în Japonia şi 17,2 % în SUA). În acelaşi timp, numărul de cercetători în CE este de 5,4 cercetători la 1000 cetăţeni, în SUA 8,7, iar în Japonia 9,7 în special în sectorul privat. Cauza este că cercetătorii sunt vânaţi de sectorul privat, de companiile mari - lideri mondiali la fel şi propria iniţiativă a cercetătorului de a lucra în condiţii mai bune cu un salariu substanţial. Cercetătorii aleg drumul tărilor care au ritmuri mari de dezvoltare din Asia şi SUA.