Economie mondială

Cap.1

SISTEMUL ECONOMIEI MONDIALE

Economia lumii văzută ca sistem

Sistemul economiei mondiale este alcătuit dintr-un ansamblu de entităţi, structurate la diferite nivele: naţional, supranaţional, global. La nivelul cel mai de jos se află economiile naţionale, celulele de bază ale sistemului. La următorul nivel, supranaţional, găsim organizaţiile integrate la nivel regional. În sfârşit, la scară globală acţionează mai multe tipuri de entităţi: organizaţii internaţionale (publice sau private) societăţi transnaţionale, alianţe strategice etc.

Dintre toate tipurile menţionate, cea mai îndelungată evoluţie în timp au avut-o economiile naţionale. Ele reprezintă rezultatul dezvoltării activităţii economice a naţiunilor lumii considerate individual, dezvoltare circumscrisă unui spaţiu geografic numit teritoriu naţional. Prin urmare, orice economie naţională:

este centrată pe o piaţă naţională care formează nucleul său integrator;

are drept suport politico-juridic, statul naţional.

Măsurarea performanţei economice

Comparabilitatea internaţională a datelor statistice. În ţările cu economie de piaţă, măsurarea rezultatelor activităţii economice are loc cu ajutorul Sistemului Conturilor Naţionale (SCN), un instrument utilizat în statistica ONU, ce permite evidenţierea echilibrelor fundamentale, de tipul resurse-utilizări, ale unei economii. Rolul său constă în a reflecta activitatea trecută în scopul unei mai bune cunoaşteri a fenomenelor şi proceselor economice prezente şi efectuării de previziuni pentru viitor.

Comparabilitatea internaţională a indicatorilor economici presupune definirea lor unitară precum şi utilizarea aceloraşi metode de calcul statistic. În general, compatibilitatea lor presupune întrunirea a două condiţii principale:

A. Indicatorii supuşi comparaţiei, indiferent de forma sub care se prezintă (cifre absolute sau indicatori de dinamică), trebuie exprimaţi în acelaşi mod: fie ambii în termeni nominali, fie ambii în termeni reali. Indicatorii reali se obţin prin corectarea celor nominali de efectele inflaţiei, cu ajutorul unor instrumente specifice, cel mai cunoscut fiind deflatorul. Spre exemplu, PIB real se obţine împărţind valoarea PIB nominal la deflatorul PIB care măsoară creşterea preţurilor în anul pentru care se face măsurătoarea faţă de un an anterior considerat ca bază. Presupunând bunăoară, că valoarea nominală (adică cea calculată în preţuri curente) a PIB-ului României în anii 2007 şi 2008 este 355 respectiv 400 miliarde lei, putem să determinăm deflatorul PIB în doi paşi: (1) mai întâi, recalculăm valoarea PIB din 2008 în preţurile anului anterior, considerat an de bază. Presupunem că aceasta este 375 miliarde lei. (2) Pe baza datelor de mai sus, putem calcula următorii indici:

Indicele creşterii nominale a PIB:

IΔ,2008/2007 = 400/355 = 1,126

Indicele deflatării preţurilor (deflatorul):

ID,2008 = 400/375 = 1,066

Indicele creşterii reale:

IR,2008/2007 = 375/355 = 1,056.

B. Indicatorii supuşi comparaţiei trebuie exprimaţi în aceeaşi monedă pe baza cursurilor de schimb ajustate în funcţie de paritatea puterilor de cumpărare (PPC). Teoria parităţii puterilor de cumpărare se referă la determinarea cursului de schimb de echilibru pe termen lung dintre două monede, care egalizează puterea de cumpărare din ţările de emisiune pentru un anumit coş de bunuri şi servicii. Se susţine că folosirea PPC este utilă în compararea standardelor de viaţă dintre ţări deoarece ia în calcul costul relativ al vieţii şi ratele inflaţiei, care diferă între ţări. În varianta sa relativă, teoria PPC susţine că modificarea cursului de schimb are loc pentru a compensa diferenţele dintre ratele inflaţiei. Altfel spus, ca regulă generală, cursul de schimb se modifică pentru a menţine puterea de cumpărare între ţări la nivel constant (paritar). De ex, dacă inflaţia în SUA este 6% iar în Canada este 4%, dolarul american se va deprecia cu 2% pentru a menţine PPC. În cazul cursurilor de schimb flotante, reglarea se realizează automat. În cazul cursurilor de schimb fixe, presiunea cererii va fi aceea care va duce la egalizarea inflaţiei în cele două ţări. În varianta sa absolută, teoria PPC susţine că aceasta se ajustează în funcţie de modificarea cursului de schimb şi diferenţele dintre preţurile diferitelor bunuri şi servicii. Aceasta ar impune calcule complicate, care să includă coşuri de bunuri şi servicii.

PPC-urile sunt deci rate de schimb care egalizează puterea de cumpărare a diferitelor monede prin eliminarea diferenţelor dintre nivelele preţurilor între ţări. De ex., dacă preţul unei cutii de Coca-cola în Germania este 2 euro iar în SUA este 2 dolari, atunci PPC pentru produsul Coca-cola între Germania şi SUA este 1 euro/1 dolar. Asta înseamnă că pentru fiecare dolar cheltuit pe Coca-cola în SUA, în Germania trebuiesc cheltuiţi 1 euro pentru a obţine aceeaşi cantitate sau calitate a băuturii. Dacă însă cursul de piaţă dolar/euro este, să spunem, 1,2$/1€, atunci un rezident SUA care călătoreşte în Europa va plăti mai mult pentru o cutie de Coca (1,2 dolari) decât în propria ţară (1,0 dolari). În schimb, pentru rezidenţii europeni, cutia de Cola este mai ieftină în SUA (0,83 euro) decât pe propria piaţă. Generalizând, fiind dat produsul X, deprecierea monedei naţionale face ca el să devină mai ieftin pentru nerezidenţi şi viceversa, aprecierea monedei naţionale face ca el să devină mai scump pentru nerezidenţi. (În exemplul nostru, deprecierea dolarului face ca produsul Coca-cola să fie mai ieftin pentru rezidenţii europeni.) Cu cât cursul de piaţă se abate mai mult de la cursul PPC (într-un sens sau în altul), cu atât diferenţa dintre puterea de cumpărare a celor două monede pentru produsul X se accentuează.

Cursul de schimb PPC (care este curs de schimb real) este fluctuant, întocmai ca şi cotaţiile monedelor (care sunt cursuri de piaţă). La această fluctuaţie contribuie în egală măsură şi alţi factori cum ar preţurile interne pentru anumite bunuri sau servicii (care variază în funcţie de cerere şi ofertă). Adesea, în ţările cu venituri relativ mici, preţul multor servicii este inferior celui din ţările cu venituri mari (de ex, 1 dolar SUA schimbat şi cheltuit în India poate cumpăra mai multe servicii de coafură decât în Statele Unite). PPC ia în considerare acest cost mai mic al vieţii şi se ajustează la el, ca şi când toate veniturile ar fi cheltuite local (v.exemplul de mai sus cu cutia de Coca-cola). Cu alte cuvinte, PPC indică volumul unui coş de bunuri şi servicii de bază ce poate fi cumpărat într-o ţară dată cu banii pe care ea îi produce.

Drept urmare, pot exista diferenţe notabile între PPC şi cursurile de schimb de piaţă, fapt ce poate conduce la rezultate şi chiar concluzii greşite. Analizând datele din tabelul 1.9, care indică nivelul PIB al celor mai puternice economii în anul 1999, observăm că de exemplu, China ocupă locul 7 dacă PIB-ul său este calculat pe baza cursului de piaţă şi locul 2 dacă valoarea PIB este calculată pe baza cursului de schimb PPC. Comparând datele din partea stângă a tabelului, rezulă un raport dintre PIB-ul Chinei şi cel al SUA de circa 1:9, în timp ce datele din dreapta indică un raport de aproximativ 1:2. Acest rezultat ne poate conduce la concluzii greşite. El se explică prin faptul că cursul de schimb de piaţă la care se face transformarea în dolari are o valoarea mai mare decât cea reală, ceea ce înseamnă că moneda chineză este subevaluată. Să presupunem că valoarea PIB-ului Chinei calculată în monedă naţională este, să spunem, 7.421 miliarde yuani. Asta înseamnă că valoarea în dolari a fost obţinută prin transformare pe baza unui curs de schimb de 7,5 yuani/1 USD. Cursul de schimb real (PPC) este însă mult mai mic (1,66), ceea ce înseamnă că valoarea PIB din tabelul din dreapta este mult mai apropiată de cea reală.