Competente strategice și managementul resurselor umane

1. NATURA, ORIGINILE SI IMPLICAłIILE MANAGEMENTULUI STRATEGIC AL

RESURSELOR UMANE

Expresia „management strategic” si-a făcut intrarea oficială în vocabularul managementului

în anul 1973 în cadrul „Primei Conferinte Internationale asupra Managementului Strategic”, initiată de

teoreticianul american Igor Ansoff la Universitatea Vanderbilt (SUA). Asupra a ceea ce defineste acest

concept au existat si există încă numeroase discutii, neputându-se ajunge la o unanimitate a părerilor.

Unii autori nu au renuntat la ceea ce se numea planificare strategică, concepută ca activitatea integrată

în functia de previziune a managementului. Altii consideră că cele două concepte au aceeasi

semnificatie. Cei mai multi consideră însă că managementul strategic reprezintă o treaptă distinctă a

dezvoltării calitative a managementului, treaptă ce reflectă modificările actuale ale conceptiei holistice

privind relatia mediu-organizatie si a influentei acesteia asupra teoriei managementului. Se mai

consideră că diferenta planificare strategică - management strategic apare în continut, mod de operare

si implicatii, ca trecere de la simplu la complex.

Managementul strategic reprezintă în mai multe privinte o îmbogătire a conceptului de

planificare strategică. Orice decizie, exceptându-le pe cele operationale, este evaluată prin prisma

consecintelor strategice. Dacă în planificarea strategică, reflexia strategică implică doar mediul

înconjurător al firmei, în cazul managementului strategic i se adaugă mediul intern – organizatie,

cultură, putere. Managementul strategic reflectă imediat orice modificare generată de un eveniment

important deosebit, spre deosebire de planificarea strategică, care este neadaptivă la această

modificare. În plus, managementul strategic antrenează nu doar directia generală sau partea superioară

a ierarhiei („top management”), ci si persoanele de la nivelurile inferioare si operationale, responsabile

de implementarea strategiilor. Procesul decizional este relativ descentralizat si diferă de planul de

actiune impus de planificarea într-o schemă rigidă de sus în jos pe cale ierarhică.

Evolutia managementului strategic începe cu dezvoltarea unei baze operationale dată de

utilizarea unui buget si evoluează în patru faze spre un instrument de constructie pe termen lung:

Faza I. Planificarea financiară de bază se bazează pe utilizarea bugetelor, realizate anual si cu

focalizare functională, cu scopul asigurării unui control operational.

Faza a II-a. Planificarea bazată pe previziune utilizează analiza mediului pentru a realiza o

alocare statică a resurselor cu un orizont de câtiva ani. Previzionarea este directionată pentru

fundamentarea mai eficientă a unui plan de crestere.

Faza a III-a. Planificarea orientată extern realizează un răspuns activ dat provocărilor unui

mediu competitional mai agresiv. Procesul bazat pe o „gândire strategică“ constă în constructia unor

alternative strategice ce sunt rezultatul unei analize complete a pietei si a concurentei. Flexibilitatea

procesului se datorează alocării dinamice a resurselor.

Faza a IV-a. Managementul strategic reprezintă treapta superioară a abordării relatiei

organizatie-mediu. Organizatia creează viitorul prin dirijarea tuturor resurselor pentru obtinerea unui

avantaj competitional si realizarea unei flexibilităti a structurilor si procedurilor de planificare.

Elementul de stabilitate al organizatiei este constituit dintr-un sistem de valori favorabil abordărilor

creative.

2

Saltul calitativ ce se face de la planificarea strategică la managementul strategic este un rezultat

si, în acelasi timp, un răspuns la cresterea gradului de incertitudine si complexitate în care operează la

momentul actual organizatiile. Sintetizând, organizatia luptă folosind managementul strategic cu cea

mai importantă amenintare a sfârsitului de secol al XX-lea, schimbarea.

Acceptiunile date acestui concept de un autor sau altul sunt, în general, destul de diferite.

Un mod de conducere a firmei cu asigurarea unei legături strânse între strategie si productie

(Ansoff, 1965).

Un set de decizii si actiuni ce conduc la dezvoltarea unei sau unor strategii efective pentru a

ajuta la îndeplinirea obiectivelor corporatiei (Gloeck, 1980).

Formă de conducere care urmăreste să asigure în timp cea mai bună congruentă posibilă între

exigentele mediului înconjurător, ale partenerilor interni si externi si obiectivele conducătorilor,

administrarea existentei dar si crearea de potential si se interesează atât de interiorul cât si de

exteriorul întreprinderii, de dimensiunea politică si de cea economică si conferă un rol important

dimensiunii organizationale, respectiv structurilor si culturii întreprinderii (Martinet, 1983).

Procesul examinării simultane a prezentului si viitorului mediului înconjurător, al formării

obiectivelor organizatiei si a adoptării, implementării si controlării deciziilor focalizate asupra

acestor obiective în mediul înconjurător actual si viitor (Higgins, 1983).

Procesul prin care conducătorii determină directia pe termen lung si performantele

organizatiei, asigurând realizarea unei formulări atente, a unei implementări corecte si a unei

continue evaluări a strategiei (Rue si Holland, 1986).

Procesul în care managerii stabilesc orientarea pe termen lung a întreprinderii, propun

obiective specifice de performantă, dezvoltă strategii pentru îndeplinirea acestor obiective – în

conformitate cu toti factorii interni si externi – si încearcă să execute planurile de actiune alese

(Thompson si Stricklaned, 1987).

Un mod de conducere al întreprinderii care vizează să asigure o îmbinare strânsă între

strategie si operatii; aceasta semnifică faptul că toate deciziile operationale, care nu sunt decât decizii

ale conducerii curente, sunt examinate dintr-o perspectivă strategică (Avenier, 1988).

Un set de decizii si actiuni ce au ca rezultat formularea si implementarea strategiilor

proiectate pentru realizarea obiectivelor unei companii (Pearce si Robinson, 1988).

Un ansamblu de decizii si actiuni care duce la dezvoltarea unei strategii care ajută la

realizarea obiectivelor întreprinderii. Managementul strategic e modul în care strategii (cei care se

ocupă cu asa ceva) determină obiectivele si iau decizii strategice. Strategia e calea utilizată pentru a

atinge obiectivele. Strategia nu e doar un plan oarecare. Strategia e un plan care uneste toate laturile

unei întreprinderi. O strategie e dinamică: acoperă toate aspectele majore ale întreprinderii. O

strategie este integrată… (Jauch Lawrence R. si Glueck William F, 1988).

Procesul care urmăreste să faciliteze conducerea unei organizatii si să utilizeze strategia

pentru a-i orienta actiunile; el integrează punerea în operă a actiunilor strategice legate de factorii

structurali si culturali (Hermel, 1989).

Arta si stiinta formulării, implementării si evalurii deciziilor functionale corelate care permit

unei organizatii să îsi atingă obiectivele (David, 1989).

Stiinta si arta de a mobiliza, combina si angaja resursele în scopuri de eficientă, eficacitate si

de reducere a incertitudinii (Koening Gerard, 1991).

Procesul prin care conducerea „de vârf” a organizatiei determină evolutia pe termen lung si

performantele acesteia, asigurând formularea riguroasă, aplicarea corespunzătoare si evaluarea

continuă a strategiei stabilite (Russu, 1993).

Diversitatea definitiilor si constructiilor conceptuale folosite de autori semnifică, uneori, nu

numai diferente de limbaj, ci si de fond, în functie de perceptia diferită a fenomenelor si de sfera de

cuprindere pe care fiecare dintre acestia o conferă managementului strategic, de mutatiile ce au avut

loc în planul gândirii strategice si al conceptiilor privind organizatia.

Cu toate acestea, după cum o dovedesc si exemplele citate, se poate aprecia că există un anumit

consens între punctele de vedere exprimate de unii autori care converg în a recunoaste că

managementul strategic reprezintă o formă modernă de conducere a întreprinderii bazată pe

anticiparea schimbărilor mediului înconjurător, pe evaluarea potentialului intern al întreprinderii si pe

3

operarea modificărilor ce se impun în vederea armonizării acesteia cu mediul din care face parte, a

realizării misiunii si obiectivelor stabilite, a asigurării supravietuirii si perenitătii sale.

Având în vedere aspectele prezentate, consider că managementul strategic reprezintă o nouă

formă de management bazată pe strategie, prin care managerii urmăresc să asigure evolutia si

performantele organizatiei pe termen lung, accentul punându-se pe formularea riguroasă a strategiei,

pe implementarea sistemică si eficace si pe evaluarea continuă a acesteia. Din perspectiva celor spuse,

putem afirma că managementul strategic reprezintă un concept cu multiple conotatii, atât economice

cât si social-politice ale cărui continut si esentă, pentru a fi mai bine conturate, necesită punerea în

evidentă a trăsăturilor sale specifice care îl fac să se deosebească de alte forme de management,

precum si de alte concepte cu care, din păcate, se confundă adesea.