Cultură Organizațională

1.1 Definirea, evoluţia şi geneza culturii organizaţionale

Conceptul de cultură organizaţională cuprinde două definiţii vaste, atât ca definire cât şi ca importanţă: noţiunea de cultură şi noţiunea de organizaţie, fiecare dintre ele avându-şi geneza şi istoria sa.

Conceptul de cultură are o istorie îndelungată cu diferite sensuri caracteristice perioadelor de evoluţie a societăţii. La început, folosit pentru a denumi acţiunea de cultivare a pământului, el a servit, începând cu secolul al XVII-lea, pentru desemnarea dezvoltării facultăţilor spiritului. În secolul al XVIII-lea, istoricii germani foloseau noţiunea de cultură pentru a desemna progresul colectivităţilor pe care le studiau. La sfârşitul secolului al XIX-lea, antropologii englezi utilizau termenul de cultură pentru a desemna modurile de gândire şi acţiune, credinţele, sistemele de valori, simbolurile, tehnicile al căror ansamblu caracteriza fiecare dintre societăţile studiate de ei.Preluat de sociologi, în zilele noastre, conceptul de cultură a căpătat înţelesul de ansamblu coordonat al modurilor de a acţiona, gândi şi simţi care constituie rolurile ce definesc comportamentele aşteptate de o colectivitate din partea unor persoane.

Formarea culturală a individului începe în mediul în care a crescut, continuă la şcoală, apoi la locul de muncă. Comportamentul salariaţilor este o prelungire a comportamentului dobândit în familie şi la şcoală. Formarea culturală, pe de o parte, este influenţată de cetăţeni şi autorităţi, de credinţele religioase, de ideologii şi teorii ştiinţifice, pe de altă parte, ea diferă de la un grup la altul în funcţie de clasa socială, sex, generaţie, organizaţia de muncă etc. Există, astfel, diferenţe de la o naţiune la alta, între subgrupurile etnice, lingvistice şi religioase din cadrul naţiunilor, dar şi de la o organizaţie la alta. [149, pag.145, tezaa].

Termenul de cultură a fost preluat în economie din antropologie manifestându-se mai multe accepţiuni pentru cultură: fenomenologică, structuralistă, critică şi antropologică. Potrivit mai multor specialişti, la nivelul unei ţări se pot delimita patru categorii de culturi: naţională, economică, pe ramuri de activitate economică, organizaţională.

Cultura este o forma de existenţă a lucrurilor aşa cum şi le închipuie oamenii, un model de percepere, un sistem de sensuri pe care le produce mintea umană. Limbajul şi simbolurile care însoţesc omul, complexul de semnificaţii şi sensuri constituit în sistem garantează perpetuarea, transmiterea, continuitatea, acumularea şi progresul culturii.

Promotorul abordărilor interculturale în management, G.Hofstede, consideră cultura drept

mecanismul, care face ca un grup uman să se deosebească de altul, „programarea colectivă a gândirii care distinge membrii unui grup sau ai unei categorii de oameni de membrii altui grup sau altei categorii” [70; p.21 AZ]. El face o deosebire între un sens restrâns al noţiunii de cultură „rafinament al minţii”, în sensul de ideal individual de instruire şi educaţie, de formare spirituală, pentru a fi o „persoană cultivată”, şi un sens larg, corespunzând conceptului din antropologia culturală „modele de gândire, simţire şi acţiune”. Cultura se învaţă, nu se moşteneşte. Ea provine dintr-un mediu social al individului, nu din genele acestuia.

Cultura se deosebeşte de natura umană, pe de o parte, şi de personalitatea individuală, pe de altă parte. Hofstede demonstrează că nu putem face o distincţie netă între natura umană şi cultură, precum şi între cultură şi personalitate. (Anexa 1 AZ).

„Cultura este organizarea lucrurilor şi a fenomenelor, bazată pe simboluri: limba, obiceiurile, credinţele, uneltele etc., considerate în afara contextului somatic, şi, de asemenea, privite ca un proces sui generis, absolut independent de purtătorii lor umani” [165; p.32.AZ].

Pe de altă parte, o condiţie a evoluţiei umane este apartenenţa individului la un grup social. Oamenii au necesitatea de a se organiza, pentru a activa în cadrul unor relaţii interdependente. Prin organizare înţelegem totalitatea de procese şi acţiuni orientate spre formarea şi perfecţionarea legăturilor dintre părţile sistemului social. Mecanismul care asigură această organizare este instituţionalizarea, formalizarea şi standardizarea relaţiilor interumane şi a comportamentului indivizilor, fără de care societatea nu poate exista.

Organizaţiile, înfăptuind anumite scopuri ale societăţii, sunt importante ca instituţii sociale, deoarece reflectă o serie de nevoi şi valori, acceptate din punct de vedere cultural. Nici un om nu se poate forma sau realiza ca individ şi nici nu poate participa la viaţa grupurilor sau a societăţii în afara organizaţiilor cu profiluri diverse. Organizaţia este constituită dintr-un grup social care

acţionează conform unei anumite baze normative în vederea realizării unor scopuri şi obiective.