Elemente de planificare strategică

Cap. 1. Conceptele de bazã ale planificãrii strategice

Planificarea strategicã, ca disciplinã ştiinţificã, abordeazã concepte precum strategie, management strategic, politica organizaţiei, etc.. Popularizarea acestor concepte este meritul în mare parte a lui Igor Ansoff şi a reprezentanţilor Şcolii Harvard pentru aspectele teoretice, şi a marilor cabinete de consultanţã (BCG, ADL şi McKinsey) pentru aspectele practice.

Evoluţia planificãrii strategice

Începuturile planificãrii strategice debuteazã cu utilizarea bugetului ca o bazã operaţionalã de previzionare şi ajunge dupã 4 faze de evoluţie la forma sa cea mai înaltã managementul strategic.

Faza 1 – Planificarea financiarã de bazã utilizeazã bugetul ca instrument de planificare realizat pe o bazã anualã şi cu focalizare funcţionalã în scopul realizãrii unui control operaţional (control curent).

Faza 2 – Planificarea bazatã pe previziune utilizeazã ca principal instrument analiza mediului în scopul alocãrii resurselor pe un orizont de câţiva ani. O mare hibã a acestei abordãri o reprezintã modul static de alocare a resurselor. Previzionarã este orientarea spre fundamentarea unui plan de creştere a organizaţiei.

Faza 3 – Planificarea orientate extern vizeazã realizarea unui rãspuns active al organizaţiei la provocãrile mediului extern. Ca element central se constatã existenţa unei “gândiri strategice” ce constã în construcţia unor alternative strategice ca rezultante ale unui process complex şi complet de analizã a pieţei şi concurenţei. Modul de alocare a resurselor este de aceastã data dynamic, ceea ce asigurã o flexibilitate mai mare a acesteia.

Faza 4 – Managementul strategic reprezintã treapta superioarã de evoluţie a planificãrii strategice. Spre deosebire de celelalte 3 abordãri, organizaţia îşi creeazã viitorul prin dirijarea şi coordonarea tuturor resuselor şi obţinerea avantajului competitiv pe de o parte, şi a realizãrii unei flexibilitãţii structurale şi a procesului de planificare. Elementul de stabilitate al organizaţiei îl reprezintã un system de valor ice favorizeazã creativitatea. Saltul calitativ de la forma primitivã (bugetul) la managementul strategic este în acelaşi timp un rezultat şi un rãspuns pe care organizaţia îl dã la provocãrile mediului ambiant.

Concluzionând , managementul strategic ca formã de planificare strategicã reprezintã instrumental de luptã al organizaţiei faţã de principala sa ameninţare, schimbarea.

1.1. Conceptul de strategie

Strategia a pãtruns şi s-a impus în teoria şi principiile managementul în deceniul 6 al secolului trecut. Cauzele care au determinat ascendenţa acestui concept au fost determinate de redresarea economicã de dupã cel de-al II-lea rãzboi mondial şi de dezvoltarea economicã spectaculoasã, aspectece au determinat mutaţii semnificative în mediul de afaceri.

• Prima abordare riguroasã a strategiei a avut-o în 1962 Alfred Chandler. Acesta defineşte strategia ca fiind determinanta pe termen lung a scopurilor şi obiectivelor unei organizaţii adaptatã cursurilor de acţiune şi alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor.

• Un alt specialist Igor Ansoff defineşte strategia ca fiind structura obiectivelor, ţelurilor sau scopurilor, politicilor şi planurilor majore pentru realizarea lor astfel stabilite încât sã defineascã obiectul de activitate actual sau viitor al afacerii şi tipul de organizaţie present sau preconizat.

• Henry Mintzberg are una dintre cele cuprinmzãtoare abordãri ale strategiei. Acesta considerã cã strategia trebuie abordatã şi diferenţiatã în 5 moduri:

a) Strategia ca plan de acţiune în sensul cã realizeazã o direcţionare conştientã a unei acţiuni pentru rezolvarea unei situaţii;

b) Strategia ca o stratagemã (manevrã de pãcãlire) prin care urmãreşte obţinerea unui avantaj asupra adversarului;

c) Strategia ca un model de comparaţie vãzutã ca un exemplu într-un anumit context;

d) Strategia ca opoziţie prin care e urmãritã localizarea organizaţiei în mediul sãu ambient;

e) Strategia ca o perspective, cea mai complexã abordare ce vizeazã modul în care organizaţia se reflectã în lumea sa exterioarã. De remarcat cã aceastã abordare îşi are corespondentul în domeniul militar în marea strategie, în domeniul anthropologic în noţiunea de culturã şi în domeniul sociologic în noţiunea de ideologie. Un concept fundamental al acestei abordãri îl reprezintã forţa conducãtoare (driving force).

• În viziunea lui O. Nicolescu şi I Verboncu prin strategie se înţelege ansamblul obiectivelor majore ale organizaţiei pe termen lung, principalele modalitãţi de realizare a acestora împreunã cu resursele alocate în vederea obţinerii avantajului competitive potrivit misiunii organizaţiei.

1.2. Conceptul de management strategic

Managementul strategic a intrat în teoria managerialã odatã cu prima conferinţã internaţionalã asupra managementului strategic din 1973, iniţiatã de Igor Ansoff (pãrintele managementului).

Din pãcate, definiţia şi conţinutul m,anagementului strategic prezintã numeroase puncte de vedere. Astfel unii specialişti considerã cã managementul strategic e inclus în planificaficarea strategicã, ambele suboordonate în funcţia de previziune. Un alt grup de specialişti considerã cã nu existã diferenţe între cele 2 noţiuni, fiind vorba despre exprimãri diferite ale aceluiaşi concept. În sfârşit, o a 3 a abordare considerã managementul strategic ca fiind treapta superioarã de evoluţie a planificãrii strategice, fiind un salt calitativ în aboradarea rel organizãrii mediului.

Diferenţieri între managementul strategic şi planificarea strategicã:

• Din punct de vedere al nivelului managementului în cazul planificãrii strategice se considerã cã managementul de nivel superior este responsabil cu elaborarea şi implementarea strategiilor, în timp ce în managementul strategic se are în vedere şi celelalte niveluri manageriale.

• Din punct de vedere al procesului de adoptare a deciziilor, în planificarea strategicã se constatã o centralizare decizionalã, însã managementul strategic faciliteazã un grad mai mare de descentralizare.

• În planificarea strategicã se analizeazã mediul înconjurãtor al organizaţiei în timp ce în managementul strategic se are în vedere organizaţia şi mediul, abordate corelativ.

• Din perspectiva reacţiilor la factorii de mediu şi la schimbare în planificare constatãm un rãspuns lent sau inexistent în timp ce managementul strategic rãspunde e activ şi imediat (cursul 1).

Definiţii ale managementului strategic

În literature de specialitate existã numeroase definiţii ale conceptului:

• Potrivit lui Holland, managementul strategic reprezintã procesul prin care conducãtorul determinã direcţia pe termen lung şi performanţele organizaţiei, asigurând realizarea unei formulãri atente, a unei implementãri corecte şi a unei continue evaluãri a strategiei.

• Thompson defineşte managementul strategic ca procesul în care managerii stabilesc orientarea pe termen lung a organizaţiei, propun obiective specifice de performanţã, dezvoltã strategii pentru îndeplinirea acestor obiective în conformitate cu toţi factorii interni şi externi şi încearcã sã execute planurile de acţiune alese.

• Hermel defineşte managementul strategic ca acel process care urmãreşte sã faciliteze conducerea unei organizaţii şi sã utilizeze strategia pentru a-i orienta acţiunea.