Extras din curs

Ĩn prefaţa cărţii lui A. Kientz („Pour analyser les media”,1971), Abraham Moles îşi afirma încă o dată încrederea că teoria comunicării va deveni una din ştiinţele majore ale viitorului. Cu această ocazie, aducând un omagiu „venerabililor strămoşi” ai analizei de conţinut (Lasswell, Berelson), A. Moles vorbea pentru prima oară despre psihologia mass media, sugerând urgenţa conceptualizării acestui domeniu de cercetare, prin care putem cel mai lesne ajunge la „demontarea discursului politic al tribunului, pentru a configura cât mai corect etica receptării media şi, mai departe, pentru a ne apăra de conţinutul acestui discurs, de subversiunea lecturii denotativului prin conotativ” (apud Kientz, 1971, p. 6).

Ĩn afara marilor progrese înregistrate de teoria comunicării, nimic din previziunile lui A. Moles nu s-a împlinit. E greu de spus de ce limbajul de presă rămâne în continuare prea puţin studiat, de ce nu avem încă o psihologie mass media, de ce mulţimea unor studii bine articulate metodologic - R. K. White (1949), Violette Morin (1966), Jules Gritti (1966) – nu a reuşit să impună lămuritor şi pentru totdeauna „demontarea discursului politic”.

Prins între răceala analizei sociologice şi simplificarea abordării pragmatice, discursul mediatic ( cu precădere, cel politic) aşteaptă pe mai departe o descifrare funcţionalist – structurală sau măcar un set cuprinzător de procedee stilistice şi argumentative – un inventar serios şi nuanţat, menit să deconspire modul în care un discurs politic tribunard tinde să paraziteze sau chiar să elimine concurenţa celorlalte discursuri din spaţiul public.

Ĩn lucrarea de faţă, nu ne propunem să analizăm cauzele acestui regretabil gol teoretic şi cu atât mai puţin să-l suplinim. Intenţia noastră este doar să arătăm cât de important este studiul limbajului politic şi, cu această ocazie, să semnalăm existenţa unui element discursiv cu totul aparte, pe care îl putem alătura, fără teama de a greşi, procedeelor deja consacrate de politologi şi lingvişti : prozopopeea, metafora războinică, sofismul, desemantizarea, schimbarea contextului samd. Este vorba despre ceea ce Paul Watzlawick (1988) numeşte „profeţiile autoîmplinite” sau „profeţiile care se realizează (se verifică) prin ele însele”.

Prin conceptul profeţiilor autoîmplinite ne plasăm la intersecţia mai multor domenii de cercetare : sociologie, psihologie, pragmatism, constructivism, filozofie a limbajului. Folosit cu precădere în analiza discursului publicitar, acest tip aparte de predicţie pare să stea doar sub semnul interpretării speculative şi aleatorie, având un puternic caracter ilustrativ şi anecdotic. Premisa de lucru de la care am pornit este că autoprofeţiile marchează nu numai confruntările interpersonale (aşa cum afirmă unii constructivişti), dar şi discursul politic, care, în acest caz, nu izvorăşte dintr-o realitate anume, ci i se substituie pur şi simplu (a se vedea mobilizarea forţelor interne în faţa unui duşman extern inventat, dramaticele căderi financiare de la Bursă, cauzate de un simplu zvon etc ).

Identificate şi conceptualizate ştiinţific, profeţiile realizate prin ele însele ar trebui să facă parte din psihologia socială, care, încă de la fondatorul ei, Carlo Cataneo (1864) s-a ocupat de conflictologie. Apropiindu-se, dar fără să se identifice în vreun fel cu „psihosociologia” (domeniu interdisciplinar ce necesită o discuţie aparte), psihologia socială „are ca obiect de studiu relaţiile reale sau imaginare între persoane, într-un context social dat, în aşa fel încât să afecteze persoana implicată în această situaţie dată”. (F.H. Allport, 1924). Altfel spus, psihologia socială încearcă să explice în ce mod gândurile, sentimentele şi comportamentul individului sunt influenţate de prezenţa imaginară implicită sau explicită a altcuiva” (L. Mitrorfan, 2004, p. 14)

Fără a mai insista asupra tuturor numelor ilustre care au contribuit la fundamentarea psihologiei sociale (Gabriel Tarde, Gustave le Bon, Emile Durkheim, fraţii Allport), trebuie să spunem că această nouă ştiinţă nu se ocupă nici de individ, nici de grup, ci de interacţiunea umană, studiind opoziţia (conflictul) ivit între individ şi societate. Ajungem astfel nu la o simplă abordare interdisciplinară, ci, aşa cum spune Serge Moscovici, la o ştiinţă a fenomenelor de ideologie şi a fenomenelor de comunicare. „Dacă sociologia şi politologia urmăresc structurile organizaţionale, distribuţia puterii, ierarhia care influenţează individul, psihologia socială e preocupată de procesele interioare ale individului, centrul său de interes fiind individul în interacţiune” (apud A. Neculau, 2004, p. 24)

Plasarea „autoprofeţiilor” în cadrul psihologiei sociale este justificată pe de o parte de dimensiunea mistic volatilă a predicţiei, iar pe de alta de postulatul cogniţiei sociale (parte esenţială a psihologiei sociale): „Oamenii pot fi influenţaţi în comportamentul lor chiar de prezenţa imaginară a celorlalţi”.

Dacă principiul behaviorist (Skinner, 1963) stipulează că orice stimul (S) este asociat unui răspuns (R), iar rolul psihologului e de a identifica lanţurile cauzale de tip S-R, în „profeţiile autoîmplinite” situaţia este diametral opusă : răspunsul ( R ) provoacă un stimul (S) şi, implicit, o cauză – una de tip aparte, nefăptuită încă, anticipată, proorocită, provocată imaginar.

Orice manual de psihologie socială (ex : A. Neculau, 2004, p. 113) porneşte de la premisa că procesele psihologice sunt de regulă circulare :

Direcţionare

Motivaţie Cogniţie (Informaţie)

Constrângere

Vizualizarea schemei de mai sus arată odată că între motivaţie şi cogniţie există mereu o interferenţă, o direcţionare şi o constrângere. Autoprofeţiile (numite şi „Efectul Marton” de unii specialişti) trădează acelaşi proces de inferenţă, arătând o dată în plus cât de fragile sunt noţiunile jurnalistice de : obiectivitate, adevăr, realitate.