Factorii Insuccesului Școlar

1.REZUMAT:

Eşecul şcolar constituie astâzi un fenomen des întâlnit în toate sistemele de învăţământ din lume. Problematica eşecului şcolar este vastă, raportându-se nu numai la câmpul educativ, ci şi la spaţiile culturale, economice, politice, sociale, la opţiunile fundamentale ale unei societăţi.

Studiile referitoare la succesul şi insuccesul şcolar, iniţiate de când s-a produs introducerea primului sistem de învăţământ, dar mai accentuate fiind în jurul anului 1890 prin Alfred Binet, continuă şi în prezent, fiind o paradigmă educatională des invocată în psihologia educaţiei, precum şi în studii de pedagogie.

Această paradigmă educaţională constituie punctul de plecare şi pentru prezentul studiu.

2.ABSTRACT :

Nowadays, educational and school failure represent a most encountered phenomenon through just about all the educational systems world wide. The field of explaining and finding the principal cause of educational and school failure is vaste, not only being subjected to the educational domain, but as well to the cultural, economical, political and social backgrounds, nevertheless to the fundamental options of a society.

Studies reffering to the educational success and failure, initiated ever since the introducing of the first educational system, but more wide-spread around 1890 through Alfred Binet, continue in the present, being an educational paradigm frequently invoked in the psychology of education, as well as in educational studies.

Therefore, this educational paradigm is the starting point for the present study.

3.INTRODUCERE

3.1.Importanta temei:

Una din temele importante ale psihologiei sociale, cu impact deosebit în mediul şcolar, o constituie studiul gîndirii sociale sau al atribuirii cauzale. Teoriile din acest domeniu descriu felul în care omul construieşte explicaţia cu privire la experienţele sale. Indivizii caută să înţeleagă lumea şi să-i desluşească determinismele, căci numai astfel ăşă pot duce la bun sfîrşit acţiunile. În cazul în care nu reuşesc să obţină explicaţii mulţumitoare cu privire la evenimentele mediului ce-i înconjoară, ei trăiesc o stare de discomfort psihic.

Oamenii îşi făuresc explicaţii atît pentru fenomenele lumii fizice ( de exemplu, pentru un trăsnet sau pentru erupţia unui vulcan), cît şi pentru compăortamentele umane ( pentru manifestări de furie, mărinimie sau pentru eşec) . În general, astfel de explicaţii au o natură cauzală, în sensul că ele atribuie efectului observat o cauză.

3.2.Abordarea problemei in literatura de specialitate:

Din punct de vedere pedagogic, termenul de eşec şcolar are accepţiuni diferite, fiind în mare măsură o problemă de atitudine şi un mod de evaluare a rezultatelor şcolare, a calităţii performanţelor şcolare a elevilor, de existenţă a programelor, de existenţă a unor norme implicite sau explicite în ce priveşte reuşita şcolara.

În literatura de specialitate termenul de eşec şcolar este raportat la cel de reuşită şcolară, desemnată ca fiind concordanţa dintre capacităţile, reuşitele, interesele, atitudinile şcolare ale elevilor şi nivelul cerinţelor şcolii, programelor şi finalităţilor propuse de acestea. La polul opus, eşecul şcolar este definit ca fiind discrepanţa dintre exigenţele şcolare, posibilităţile şi rezultatele elevilor.

Fritz Heider, iniţiatorul teoriei atribuirii a fost cel care a atras atenţia cercetătorilor asupra importanţei inferenţelor pe care le face simţul comun cu privire la evenimentele din mediu. El a aşezat nevoia de înţelegere, de ordine, de coerenţă logică între motivele umane fundamentale. În concepţia lui, cauzele pe care le atribuim comportamentelor celorlalţi sunt de două feluri:

- factori interni (de pildă, motivaţia persoanei);

- factori externi (situaţia, presiunea socială).

De asemenea, el a arătat că individul nu face numai hetero-atribuiri, căutînd să explice conduitele celorlalţi , dar şi auto-atribuiri, în încercarea de ase înţelege pe sine.

Jones şi Davis au rafinat modelul lui Heider, insistînd asupra atribuirilor interne. Teoria propusă de ei, a inferenţelor corespondente, descrie maniera în care individual inferează o dispoziţie (o trăsătură) a actorului (persoana care desfăşoară comportamentul şi asupra căreia se face atribuirea ) pe baza comportamentului observat. Elementul central al unui astfel de demers este reperarea intenţiei actorului, iar pentru a stabili existenţa intenţiei, observatorul trebuie să ştie daă actorul este sau nu conştient cu privire la efectele acţiunii sale, şi dacă este capabil de a produce aceste efecte. În cazul în care unul din cele două elemente ale intenţiei lipseşte, atribuirea internă este compăromisă. Indivizii sunt intertesaţi să fecă atribuiri interne (deci să pună în corespondenţă comportamente şi dipoziţii), întrucît cauzele din interiorul persoanei sunt stabile şi fac conduita predictibilă.

În cadrul teoriei atribuirii,un cîmp de cercetări deosebit de interesant s-a dovedit a fi cel al atribuirii succesilui şi eşecului. Bernard Weiner, psihologul social care a stuniat acest gen de activitate cognitivă, a stability că, în general, cauzele pe care le invocă indivizii în încercarea de a explica reuşita sau eşecul proprii sau ale altora pot fi ordonate după două dimensini:

- intern (personal)- extern (situaţional;

- stabil-instabil.