Bugetul comunitar și particularitățile sale. Procesul bugetar comunitar

CAPITOLUL 1. Istoria și evoluția bugetului comunitar

Bugetul Uniunii Europene reprezintă „actul care autorizează, în fiecare an, finanţarea ansamblului activităţilor şi intervenţiilor comunitare” , adică prioritățile și orientările politice.

Bugetul comunitar a fost instituit prin Tratatul Comunitǎţii Economice Europene (CEE) numit și Tratatul de la Roma, din anul 1957, în cadrul căruia se afirma cu claritate principiul solidaritǎţii financiare, bugetul comunitar având la origine o dimensiune redusǎ, principalele sale cheltuieli fiind destinate politicii agricole comune (PAC). La începuturile construcţiei europene, finanţarea acestui buget se fǎcea din douǎ resurse proprii : prelevǎrile, adică taxele, la importurilor de produse agricole din spaţiul extra-comunitar şi drepturile vamale, adică taxele, la importurile de produse manufacturate din afara Comunitǎţii Europene, sumele astfel obţinute fiind suficiente pentru acoperirea necesitǎţilor de finanţare comună.

De-a lungul timpului, evoluţia sa a reflectat transformările succesive ale construcţiei europene. Astfel, în 1970, bugetul comunităţii reprezenta 3,6 miliarde ECU, adică 19 ECU/locuitor/an, fiind constituit în mare parte din fonduri pentru cheltuielile legate de politica agricolă comună. În anul 2000, bugetul Uniunii Europene reprezenta aproximativ 93 miliarde euro, adică 250 euro/locuitor/an, fiind constituit din toate cheltuielile politicii Uniunii Europene, printre care cheltuielile politicii agricole comune sau cheltuieli de cercetare, educaţie, formare, acţiuni de cooperare internaţională.

De la începutul anilor cincizeci, când a fost creat, sistemul financiar comunitar a cunoscut o evoluţie constantă, cuprinzând mai multe etape:

1) 1952 – 1975: Unificarea instrumentelor şi resurselor proprii

Diferitele comunităţi precum Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), dispuneau la începutul procesului de integrare europeană de propriul lor buget Odată cu intrarea în vigoarea a Tratatului de la Bruxelles de fuziune între organismele executive ale CECO, CEE și CEEA începând cu data de 1 iulie 1967, numai două instrumente bugetare rămân în vigoare: bugetul general şi bugetul operaţional CECO. Tratatul de instituire a CECO, care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, a expirat pe data de 24 iulie 2002, adică cu 50 de ani mai târziu. Imediat după scadența Tratatului întreg patrimoniul precum și gestiunea CECO au fost încredinţate Comunităţilor rămase, reprezentate prin Comisie.

„Până în 1970, bugetul European era alimentat prin contribuţii ale statelor membre. Regimul resurselor proprii a fost pus în evidenţă printr-o decizie din aprilie 1970. În primii ani politica bugetară a fost marcată, de asemenea, prin dezvoltarea diferitelor resurse pentru a finanţa noile politici comune” , precum crearea Fondului European de orientare și de garantare (FEOGA) în 1962, de Fondul social European (FSE) în 1971 şi de Fondul European de dezvoltare regională (FEDER) în 1975.

2) 1975 – 1988: Căutarea unui echilibru instituţional

De-a lungul timpului, Parlamentul European şi-a văzut puterea sa bugetară în consolidare. „Astăzi această putere este partajată între Consiliu şi Parlament, care constituie de acum cele două ramuri ale autorităţii bugetare. Parlamentul dispune de ultimul cuvânt asupra plăţilor neobligatorii. El poate respinge bugetul în ansamblul său şi este singurul care dă descărcarea Comisiei Europene de execuţia bugetului.”

La mijlocul anilor ’70, acest echilibru juridic şi instituţional va avea de înfruntat o situaţie de criză. Ca urmare a alegerii sale prin sufragiu universal la data de 7 iunie 1979, legitimitatea şi puterea de influenţă curente ale Parlamentului European au introdus un factor de tensiune politică permanentă între Consiliu şi Parlament în domeniul bugetar. „A rezultat o funcţionare uneori dificilă a procesului de decizie bugetară, marcat prin numeroase incidente precum întârzieri în adoptarea bugetului, respingerea bugetului de către Parlament în 1982, contencios în faţa Curţii de Justiţie. În plus, conflictele s-au născut ca urmare a confuziei între puterea legislativă şi puterea bugetară.

Consiliul European de la Fontainebleau din iunie 1984 a introdus un mecanism de corecţie a dezechilibrelor bugetare în favoarea Regatului Unit. Acest mecanism reduce vărsămintele Regatului Unit la Comunitate. Decizia resurselor proprii conţine dispoziţii în raport cu corecţia britanică.”

3) 1988 - 1993: Un nou elan - „pachetul Delors I”

Marile categorii de cheltuieli sunt împărțite în 6 rubrici: FEOGA secțiunea „garanţie”, acțiuni structurale, politici cu dotare plurianuală, alte politici, rambursări și administrație , rezerva monetară. Repartizarea cheltuielilor totale, în funcție de cele 6 rubrici trebuie să se articuleze pe prioritățile politice existente în această perioadă. Fiecare dintre rubrici conține un plafon anula de cheltuieli și de credite de angajament pe care cele trei instituții se angajează să îl respecte în cursul fiecărei proceduri bugetare.

În 1986, aderarea Spaniei şi a Portugaliei şi încheierea Actului unic au condus la un nou elan politic conferit Comunităţii. Comisia a propus o reformă în profunzime a sistemului financiar al Comunităţii în 1987. Acest „pachet Delors I” acoperă perioada 1988 – 1993.

Pachetul introduce perspective financiare drept cadru financiar plurianual, inaugurat începând cu 1988. El a introdus un dublu plafon al plăţilor:

- ansamblul plăţilor bugetului anual nu poate depăşi plafonul global exprimat în procente din Produsul Naţional Brut (PNB) al Uniunii Europene;

- fiecare categorie de plăţi este plafonată la o sumă fixă pentru fiecare an şi exprimată în credite pentru angajamente.

Noua categorie de resurse proprii, bazată pe Produsul National Brut (PNB) a statelor membre, este complementară altor trei resurse proprii. Ea vizează să acopere ecartul dintre acestea şi plafonul total al resurselor proprii. Pentru perioada 1988 – 1993, plafonul total al resurselor proprii a fost fixat la 1,20% din PNB.

Plăţile agricole sunt gestionate prin introducerea liniei directoare agricole, plafonul rubricii agricultură până la perspectivele financiare. La ora actuală plafonul acestei rubrici este fixat în raportul cu previziunea plăţilor reale.

O rată maximală de creştere a plăţilor neobligatorii este introdusă, plăţi asupra cărora Parlamentul dispune de ultimul cuvânt. Acesta se angajează astfel să nu crească aceste plăţi decât în anumite limite.