Optimul Paretian

Cap. 1 Optimul Pareto – descoperire şi aplicabilitate

În cele mai multe dintre situaţii, pieţele oferă cvasitotalitatea bunurilor şi serviciilor necesare consumului, preferate de populaţie, în condiţiile unor resurse rare şi limitate. În condiţiile în care o piaţă ar funcţiona după modelul pieţei cu concurenţă perfectă, guvernul ar funcţiona după principii libertariene, rolul acestuia fiind destul de limitat. Principiile de eficienţă ale concurenţei perfecte nu sunt aplicabile pe pieţele în care cantităţile cerute de consumatori sunt mai mari decât cele oferite pe piaţă. Astfel, putem vorbi despre o situaţie în care echilibrul pe piaţă nu este la un nivel optim.

În această situaţie, are loc o risipă de resurse economice rare, ca urmare a faptului că toate costurile de oportunitate ale resurselor utilizate în procesul de producţie nu sunt minimizate.

Astfel, este nevoie de intervenţia guvernamentală prin programe publice de mai mică sau mai mare amploare, un exemplu fiind sistemul educaţional, care, dacă ar fi creat în totalitate pe principiile unei confruntări libere între cererea şi oferta de servicii educaţionale, ar rezulta o situaţie în care cererea şi oferta s-ar afla la un nivel suboptimal, rămânând neutilizată o mare parte din resursele rare. Aşadar, guvernul poate opera alocări dinamice de resurse, acesta cunoscând foarte bine, din punct de vedere informaţional, situaţia între cererea şi oferta de educaţie pe anumite specializări şi sectoare.

Această situaţie poartă denumirea de “eşec al pieţelor”, termen utilizat pentru prima dată de Francis Bator, în 1958, în lucrarea “The Anatomy of Market Failure”.

În anul 1848, la Paris, s-a născut Vilfredo Pareto, într-o familie aristocrată, tatăl său fiind un adept al liderului naţionalist Giuseppe Mazzini. Vilfredo a studiat ingineria la Institutul Politehnic din Torino, absolvind în anul 1870, după care s-a angajat ca director la Căile ferate din Roma. Devine director general al Uzinelor Siderurgice din Florenţa, în 1874.

Teoria optimului paretian elaborată de Vilfredo Pareto (1848-l923) în lucrările sale "Curs de economie politică" (1896-l897) şi "Manual de economie politică" (1906), Pareto dezvoltă ideile lui Walras despre echilibrul economic general. De asemenea, este interesat de apropierea celor două şcoli neoclasice (şcoala psihologică şi cea matematică), în scopul eliberării de hedonism şi pentru a imprima un caracter neutru teoriilor sale referitoare la raţionalitatea proceselor economice, respectiv la teoria economiei pure. Teoria preţurilor se află în centrul concepţiei lui Pareto despre economia pură Pareto a susţinut ideea lui Adam Smith cu privire la faptul că guvernele exploatează populaţia pentru a susţine grupurile de interes.

Luând în considerare familia cuvântului „utilitate”, atât cu sensuri apropiate, cât şi diferite, în literatura de specialitate se folosesc mai multe expresii şi definiţii, astfel, unii specialişti definesc utilitatea ca fiind o mărime cardinală, ce se poate aprecia în unităţi de utilitate.

La începutul secolului XX, Vilfredo Pareto, a reconstruit pe o bază nouă teoria consumului şi cererii - conceptul ordinal al utilităţii - înlocuind termenul de utilitate (referindu-se la folosul pe care un individ îl poate obţine dintr-un bun economic) cu cel care indică dorinţa şi plăcerea individului care decurge din folosirea unui bun. Conceptul ordinal are în vedere, faptul că, pentru un individ determinat, trei prăjituri au mai multă utilitate decât două, fără a realiza dacă acest „mai” desemnează dublul sau triplul.

În încercarea de a atenua caracterul subiectiv al teoriei utilităţii marginale, Pareto caută o bază obiectivă pentru a explica mai convingător comportamentul raţional al agenţilor economici, şi de asemenea preţurile. Astfel, el nu mai ia în considerare utilitatea unui singur bun economic, ci raţionează asupra unor cantităţi determinate de bunuri economice reale, adică, două bunuri economice complementare. Pareto încearcă să caute combinaţiile posibile care să-l avantajeze şi pe consumator şi să identifice limitele în care diferite combinaţii dintre cele două bunuri sunt la fel de avantajoase.