Adaptare școlară

1.2.1. Definirea adaptarii scolare

Dezvoltarea psihosocială echivalează cu formarea, selecţia şi �mbogăţirea comportamentelor utile, at�t pentru individ, c�t şi pentru mediul său de apartenenţă.

În procesul devenirii umane, se formează şi se selecţionează acele comportamente utile pentru individ şi grupul de apartenenţă, celelalte fiind sancţionate, eliminate. Astfel, sunt avantajate conduitele care le �nlocuiesc pe cele vechi sau cele care au o variabilitate extinsă ca durată. Din elementele preexistente, se creează structuri comportamentale noi. Selecţia competentelor comportamentale se face după descendenţa lor �n alte medii sociale. Dacă descendenţele comportamentale �n alte medii sunt la fel de prolifice, �nseamnă că structura comportamentală respectivă este purtătoarea unei note valoroase şi merită sancţionată.

Dar viteza de adaptare la alte medii, sensul şi ritmul transformărilor depind de rezultatele interacţiunilor tuturor factorilor selectivi ce acţioneaza asupra fenotipului. De exemplu, �n copilărie, demersurile adaptative se discută �n raport cu funcţionarea optimală a copilului. În special, aceasta se leagă de adaptarea şcolară considerată ca indice de utilitate imediată, de compatibilizare cu socialul a competenţelor dob�ndite dar mai ales, din perspectiva semnificaţiilor, a efectelor lor �n raport cu v�rsta adultă. Treptele copilăriei sunt treptele devenirii adultului �n plan profesional, social, individual. Din aceste motive, la v�rstele tinere, prin activităţi specifice, se urmăreşte, instrumentalizarea, stimularea, formarea de comportamente plastice c�t mai apropiate de cele necesare funcţionării optime a adultului �n condiţiile extrem de schimbătoare ale mediului.

Cererile şcolii, se exprimă �n cunoştinţe şi randament �n raport cu programele şcolare, cu indicile de de compatibilizare, cu normele comportamentale de grup, deci cu dob�ndirea de comportamente sociale. Ţin�ndu-se seama de stereotipia individuală a unor tablouri comportamentale, educaţia se prezintă ca un ansamblu de compensări care, pornind de la situaţii diferite, să-l ajute pe subiect �n a obţine rezultate echivalente �n raport cu o scală superioară de performanţă umană.

�Adaptarea�, pentru biolog, are mai multe concepţii: adaptare evolutivă, fiziologică, senzorială. Pentru neurobiologie şi psihobiolog, reprezintă un proces dinamic de schimbare şi dezvoltare �n mod voluntar sau involuntar, �n scopul replasării organismului �ntr-o poziţie mai avantajoasă faţă de mediul sau intern sau mediul �nconjurător şi presupune capacitatea de a �nvăţa. Mijloacele puse �n joc sunt de ordin psihi/biologic, integrat /elementar. Comportamentul este medierea cel mai des folosită pentru plasarea organismului �ntr-o situaţie mai puţin ameninţătoare, pentru satisfacerea trebuinţelor sale şi, �n ultimul r�nd, pentru asigurarea supravieţuirii sale, precum şi a speciei sale.

Un obstacol, trebuinţa, constr�ngerea, schimbările etc., obligă la o mobilizare a organismului, care �ncearcă prin comportament să-şi menţină echilibrul compatibil cu supravieţuirea sa. Căutarea acestui echilibru este o necesitate psihobiologică. Orice modificare a mediului intern sau a mediului �nconjurător, care poate pune �n cauză supravieţuirea individului sau a speciei, orice atingere adusă bunăstării sau echilibrului său fizic şi psihic, declanşează procese dinamice care vor concurs pe cai, adesea complexe, la reducerea sau la suprimarea consecinţelor defavorabile ale constr�ngerilor, agresiunilor, conflictelor, schimbărilor.( Roland Doron, Francoise Parot)

În dicţionarul de psihologie, aparţin�nd Ursulei Şchiopu, se defineşte � adaptarea� pornind de la precizarea termenilor corespunzători din limba engleză - � adaptation�, �adjustement�, din limba franceză - � adaptation� şi din germană - � anpassung�. Reprezintă reacţia/conduita/comportamentul ce pune organismul şi activitatea psihică ce-l caracterizează social, �n repliere suplă la condiţiile variabile şi numeroase ale mediului �n care trăieşte (acomodare). Reprezintă totodată capacitatea psihicului de a se modifica �n raport cu schimbările intervenite �n condiţiile sale de viaţă, devenind apt de a indeplini funcţiile şi obiectivele sale (asimilare). Se poate vorbi de adaptare biologică, psihologică, socială, toate fiind intercorelate.

În adaptare există şi un instrumentar activ, reflexul de orientare(ce se �nt�mplă). Adaptarea este implicată �n socializare, deşi nu se identifică cu aceasta. Adaptarea la valorile sociale, culturale şi morale constituie un alt domeniu al adaptării.

În cadrul interrelaţiilor au loc momente permanente de adaptare reciprocă �ntre parteneri şi �ntre aceştia şi grup. Ele se pun �n evidenţă prin discuţii şi pariciparea la evenimente,