Procesul de Europenizare a Politicilor Publice din România în Domeniul Mobilității Forței de Muncă

Domeniul mobilităţii forţei de muncă este fără îndoială unul dintre cele mai dinamice şi importante ale ultimilor ani. Într-un sondaj Eurobarometru din 2003 , la întrebarea ce reprezintă Uniunea Europeană pentru ei, cei mai mulţi(53%) au răspuns „libertatea de a călători şi munci în UE”. Comisia Europeană a decis de altfel ca anul 2006 să fie „Anul european al mobilităţii forţei de muncă”, în care s-au luat măsuri fără precedent şi s-au stabilit obiective importante în acest domeniu. Inclusiv pe site-ul oficial al Uniunii Europene ni se spune că libera circulaţie a lucrătorilor „este, probabil, cel mai important drept de care beneficiază cetăţenii în baza legislaţiei comunitare şi un element esenţial al cetăţeniei europene”. Pentru România data de 1 ianuarie 2007 a însemnat intrarea oficiala în Uniunea Europeană dar nu şi obţinerea dreptului de a muncii în toate ţările membre. Românii munceau deja pe unele domenii în anumite ţări(de exemplu Spania) iar altele au liberalizat treptat accesul forţei de muncă. Totuşi restricţii şi condiţii de îndeplinit importante rămân până în ziua de azi. De aici rezultă că mobilitatea forţei de muncă e un proces care a evoluat în timp şi care îşi schimbă coordonatele de la an la an. În consecinţă, politicile publice legate de acest domeniu sunt şi ele într-o continuă transformare.

În acest eseu voi defini într-o primă fază principalii termeni cu care vom lucra, europenizare, politici publice, mobilitate, apoi voi analiza procesul europenizării având ca bază teoretică schema lui Richard Balme şi Didier Chabanet prezentată de Radu Carp în „Europenizarea politicilor publice în România”(p. 138) De asemenea voi ţine cont şi de accepţiunile termenului de europenizare, prezentate de Ioana Mureşan(p. 10) Voi aduce în discuţie elementele relevante din legislaţia României şi a Uniunii Europene, principalele măsuri întreprinse de acestea precum şi impactul lor asupra mobilităţii forţei de muncă în România.

În încercarea de a defini europenizarea, Hix şi Goetz (2000) ne propun o definiţie simplă, prezentând-o ca „un proces de schimbare în practicile instituţionale şi politice naţionale care poate fi atribuite integrării europene” O definiţie mai complexă ne-o propune Radaelli(2000): „Conceptul de Europenizare se referă la procesul de construcţie, difuzare şi instituţionalizare de reguli formale şi informale, proceduri, paradigme politice, stiluri, feluri de a face lucruri, credinţe comune şi norme care sunt definite prima oară şi consolidate în

luare deciziilor la nivelul Uniunii Europene şi apoi incorporate în logica discursurilor,

identitaţii, structurilor politice şi politicilor publice comunitare” Aducerea în discuţie a conceptului de europenizare pe mai multe planuri o fac Richard Balme şi Didier Chabanet citaţi de Radu Carp : ”Europenizarea este un „ansamblu de transformări care afectează interecţiunile sociale şi politice pe trei planuri”: teritorial, prin extinderea cîmpului de

acţiune şi reprezentare de interese, relaţional şi nu în ultimul rînd pe plan cognitiv prin definirea, în contextul integrării, a noi valori, noi idealuri sau noi justificări privind dezvoltarea societăţii.” O foarte interesantă clasificare a definiţiilor şi implicit a valenţelor europenizării în cinci categorii o realizează Olsen, J. P.(2001) citat de Ioana Mureşan „Prima dintre acestea e cea conform căreia europenizarea reprezintă procesul de exportare a formelor de guvernare şi organizării politice altor ţări din afara Uniunii”. A doua categorie este reprezentată de cei care spun că aceasta „nu implică numai unificarea politică a Europei, dar şi o identitate europeană”. Alţii au văzut europenizarea ca „un proces în care politicile naţionale sunt din ce în ce mai influenţate, modelate de politicile europene, dar şi de alţi factori simbolici.” O cu totul altă viziune asupra europenizării o propune Olsen când spune că aceasta este „un proces prin care se produc schimbări în frontierele externe”. În fine a cincea categorie de definiţii este ceea conform căreia europenizarea este „apariţia şi dezvoltarea la nivel european a unor structuri diferite de guvernare, a unor instituţii politice, sociale şi juridice, asociate cu rezolvarea politică a problemelor care formalizează relaţiile între actori, şi a reţelelor de politici specializate în crearea unor reguli europene obligatorii”. Definiţiile europenizării ne ajută în analiza procesului în care însă nu trebuie sa privim doar cadrul local şi să-l analizăm înainte şi după integrare, pentru a căuta explicaţiile schimbării la nivel european. Pentru a sublinia caracterul dinamic al acestui proces, trebuie de asemenea să privim modul cum se acţionează la Bruxelles, unde tot unii actori statali decid măsuri pentru rezolvarea problemelor locale(Vink, p. 7)