Drept instituțional comunitar

TITLUL I Drept internaţional privat. Consideraţii generale

CAPITOLUL I. Noţiuni introductive

Secţiunea I. Introducere

Pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale existenţei, indivizii intră în raporturi ce depăşesc graniţele statelor, stabilind relaţii internaţionale. În timp, această situaţie de fapt a primit o soluţionare diferită mergându-se de la nerecunoaşterea vreunui drept străinului, până la recunoaşterea drepturilor civile şi fundamentale.

Soluţiile juridice date raporturilor internaţionale dintre particulari în secolul al XIII-lea au fost considerate ca fiind aspecte particulare ale raporturilor de drept civil. Din secolul al XVIII-lea ele au fost privite ca parte a relaţiilor internaţionale, cărora li s-a dat o rezolvare de drept civil, cu toate că făceau parte din raporturile de drept internaţional public.

Gândirea juridică a secolului al XIX-lea a făcut distincţia dintre dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat, iar doctrina secolului XX a făcut demarcaţia netă între cele două ramuri, punând în lumină obiectul de reglementare juridică, metoda specifică şi domeniul propriu dreptului internaţional privat.

Dobândind un caracter universal, concepţia actuală de drept internaţional privat îşi are sorgintea în opera marilor profesori: Dimitrie Alexandresco, Nicolae Bazilescu, Valerian Urseanu, Iorgu Radu, Alfred Djuvara, Edwin Antonescu, Mihail Eliescu, Friedrich Kart von Savigny, Pasquale Fiore, F Laurent, T.M.C. Asser, Alphonse Rivier, Armând Lainé, André Weiss, Albéric Rolin, F Surville, F. Arthuys, René Demogue, Antoine Pillet, J.P Niboyet.

Secţiunea a II-a. Factorii de apariţie şi evoluţie a raporturilor juridice de drept internaţional privat

Dacă indivizii nu trec graniţele unui stat, relaţiile juridice se desfăşoară în cadrul său, fiind supuse dreptului intern. Istoria a evidenţiat dintotdeauna deplasarea oamenilor de pe teritoriul propriu pe teritoriul altor state, pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale, caracterul internaţional al raporturilor juridice astfel apărute ducând la apariţia unor probleme de drept internaţional şi la nevoia de soluţionare prin norme distincte.

Elementul străin care complică raportul juridic face ca cel puţin două legi interne să fie aplicabile şi se va pune problema alegerii uneia dintre ele. Apare astfel conflictul de legi. Instanţele şi alte organe abilitate să aplice legea îşi pun problema competenţei lor, a regulilor de judecată şi a efectelor pe care le poate produce o judecată făcută de un alt stat. Apare astfel conflictul de jurisdicţii. Orice stat protejează proprii cetăţeni acordându-le drepturi civile şi politice. Un străin ce condiţie juridică are ?

Apariţia şi dezvoltarea Comunităţilor Europene, chiar dacă reprezintă un proces de unificare legislativă în anumite domenii, nu duce în niciun caz la dispariţia surselor conflictelor de legi şi jurisdicţii, statele membre menţinându-şi intactă organizarea de stat şi drept, independenţa şi suveranitatea. Integrarea europeană afectează doar raporturile ce corespund scopului Uniunii, o parte însemnată a relaţiilor de drept privat nefiind atinse de acest fenomen juridico-politic.

Evoluţia soluţiilor de drept internaţional privat rămâne strâns legată de cea a principiilor, regulilor, conceptelor şi instituţiilor din dreptul civil, demarcaţia dintre dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional public devenind din ce în ce mai greu de făcut, pe fondul complexităţii realităţilor economice, politice şi sociale ce primesc o rezolvare juridică multidisciplinară şi pluridisciplinară. Sub aspectul conceptelor cu care operează, dreptul internaţional privat există în limitele pe care dreptul public le permite.

Secţiunea a III-a. Raportul juridic cu element de extraneitate

Relaţiile juridice stabilite între particulari au fie un caracter intern, desfăşurându-se în limitele graniţelor statului, fie unul internaţional, îmbrăcând forma raporturilor de drept internaţional privat. Ceea ce le distinge în mod esenţial este prezenţa elementului de extraneitate.

Prin element de extraneitate se înţelege împrejurarea de fapt în legătură cu un raport juridic, datorită căreia acest raport are legătură cu două sau mai multe sisteme de drept. Elementul de extraneitate determină fie aplicarea normelor materiale interne, sau a celor unificate, fie dă naştere conflictului de legi. Termenul este specific dreptului internaţional privat şi primeşte considerare doar în raport cu un sistem de drept. Datorită complexităţii raporturilor de drept internaţional privat, de cele mai multe ori, în diferitele sisteme de drept, într-o anumită materie juridică, se ia în considerare în principal un anumit element de extraneitate - de exemplu: cetăţenia în materia statutului personal – şi în subsidiar un altul - de exemplu: domiciliul, în aceeaşi materie.

Elementul de extraneitate nu este un element de structură al raportului juridic şi el poate să privească: subiectul raportului juridic – cetăţenia, domiciliul, reşedinţa, sediul, locul de înmatriculare, fondul de comerţ - obiectul raportului juridic – locul situării bunului – conţinutul raportului juridic – locul încheierii actului juridic, locul executării actului juridic, locul deschiderii succesiunii, locul producerii delictului civil – locul judecării litigiului.

Raportul juridic cu element de extraneitate se deosebeşte de raporturile din dreptul intern, cât şi de cele din dreptul internaţional public, prin caracterele sale: se stabileşte între particulari, persoane fizice sau juridice de drept privat (statul, dacă participă la astfel de raporturi, are calitatea de subiect de drept căruia i se recunoaşte cea mai largă capacitate juridică şi nu ca purtător al suveranităţii); conţine un element de extraneitate care face ca raportul să prezinte legătura cu două sau mai multe sisteme de drept; este un raport de drept civil în sens larg (drept civil, dreptul familiei, drept comercial, drept procesual civil, raporturi de muncă, proprietate intelectuală, transporturi internaţionale).

CAPITOLUL II. Dreptul internaţional privat. Noţiune

Secţiunea I. Specificul dreptului internaţional privat

Specificul dreptului internaţional privat este dat de particularism, complexitate şi noutate. Particularismul este dat de obiectul de reglementare juridică, ordinea juridică internă fiind diferită de cea internaţională, iar raporturile dintre persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat deosebindu-se de cele stabilite între subiectele de drept public.

Complexitatea este dată de reglementarea raporturilor juridice dintre indivizi în domeniul vast al dreptului civil în sens larg – drept civil, dreptul familiei, drept comercial, drept procesual civil etc. – ţinându-se cont de principiile, regulile şi normele specifice tuturor acestor ramuri juridice. Aceste probleme sunt complicate de prezenţa elementului de extraneitate, care determină apariţia conflictului de legi şi a celui de jurisdicţii, precum şi a altor categorii juridice specifice soluţionării raporturilor cu element străin.

Noutatea relativă a dreptului internaţional privat constă în împrejurarea că el s-a desprins abia în secolul al XIX-lea din marea ramură a dreptului civil, doctrina având un rol deosebit în fundamentarea conceptelor, regulilor şi principiilor de drept internaţional privat, cât şi a obiectului de reglementare şi a metodei proprii de reglementare juridică, cerinţă obligatorie a delimitării de celelalte ramuri ale dreptului privat şi dreptului public.

Secţiunea a II-a. Definiţia dreptului internaţional privat

Doctrina contemporană este mai puţin preocupată de elaborarea unei definiţii, oprindu-se asupra analizei noţiunii, ce este conturată de obiectul şi metoda specifică de reglementare juridică.

În secolul trecut, literatura europeană de specialitate s-a aplecat asupra formulării unei definiţii cât mai clare a dreptului internaţional privat, imperios necesară lămuririi demarcaţiei de restul ramurilor juridice şi fundamentării dreptului internaţional privat ca ramură de sine-stătătoare a sistemului naţional juridic al fiecărui stat.

Este remarcabilă contribuţia marilor jurişti: Fredrich Karl von Savigny, Pasquale Fiore, T.M.C. Asser şi A. Rivier, André Weiss, Armand Lainé, F. Surville şi F. Arthuys, Antoine Pillet, F. Laurent, Albéric Rolin, J.P. Niboyet, şi a celor contemporani: Henri Batifol şi Paul Lagarde, Yvon Loussouarn şi Pierre Bourel, Pierre Mayer, Bernard Audit.