Drept

Contractul colectiv de muncă

1. Părţile. Specific societăţii contemporane întemeiată pe economia de piaţă este dialogul social dintre organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale şi dintre aceste organizaţii şi factorii guvernamentali. Axa centrală a dialogului social este reprezentată de dialogul dintre partenerii sociali fiind consideraţi, ca atare, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale .

Art. 214 din Codul muncii dispune: „pentru asigurarea climatului de stabilitate şi pace socială, prin lege sunt reglementate modalităţile de consultări şi dialog permanent între partenerii sociali”. În acest fel, şi-a găsit consacrare juridică obligaţia de pace socială ca obiectiv al dialogului social.

Dialogul social cunoaşte două modalităţi fundamentale de exprimare:

-bipartitismul ca relaţie între partenerii sociali (sindicate – patronat);

-tripartitismul ca relaţie sindicate-patronate-Guvern (preluat la origine din sistemul de reprezentare din cadrul OIM).

Dialogul social este prezent şi la nivelul Uniunii Europene între confederaţiile sindicale şi confederaţiile patronale de la nivel european.

1. Sindicatele

a) Principiul de bază în orice stat de drept – consacrat şi de art. 40 alin. 1 din Constituţia României – este acela potrivit căruia „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”.

Sindicatele sunt reglementate de art. 214-220 din Codul muncii şi de Legea nr. 62/2011 a dialogului social . Ele sunt constituite „în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislaţia naţională, în contractele colective şi individuale de muncă sau în acordurile colective de muncă, precum şi în pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte, pentru promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor săi” (art. 1 lit. u din Legea nr. 62/2011).

Sindicatele sunt organizaţii profesionale fără caracter politic.

Atât salariaţii, cât şi funcţionarii publici, inclusiv poliţiştii, pot să constituie organizaţii sindicale. Într-adevăr, potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 62/2011 „persoanele încadrate cu contract individual de muncă, funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut special în condiţiile legii, membrii cooperatori şi agricultorii încadraţi în muncă au dreptul, fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă să constituie şi/sau să adere la un sindicat”.

Potrivit principiului libertăţii sindicale, salariaţii şi funcţionarii publici sunt liberi să adere sau nu la un sindicat, să se retragă când doresc, fără niciun fel de ingerinţă.

Libertatea de asociere în sindicate este, ca regulă, recunoscută în cadrul tuturor angajatorilor (inclusiv autorităţi/instituţii publice). În aceeaşi unitate se pot constitui mai multe sindicate (dacă fiecare dintre ele, are minim 15 salariaţi/funcţionari publici), mai multe federaţii sindicale şi mai multe confederaţii sindicale la nivel de sector de activitate. Federaţiile sau confederaţiile sindicale pot constitui uniuni sindicale teritoriale.

Personalitatea juridică a sindicatului se dobândeşte prin hotărâre judecătorească dată de către instanţa competentă în a cărei rază teritorială îşi are sediul sindicatul respectiv.

Nu se pot constitui în sindicate, potrivit art. 4 din Legea nr. 62/2011, persoanele care deţin funcţii de demnitate publică; magistraţii (judecătorii şi procurorii); personalul militar (din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, SRI,SPP, SIE şi STS şi din unităţile şi subunităţile din subordine ori coordonarea acestora).