Dreptul Muncii

CAP. 1 – Locul şi însemnătatea dreptului muncii în sistemul român de drept

1.1. Noţiunea şi obiectul dreptului muncii

Prin sintagma dreptul muncii înţelegem,într-un sens, o ramură de drept aparţinând dreptului privat, cuprinzând totalitatea normelor juridice gupate în următoarele instituţii juridice: contractul individual de muncă; timpul de muncă şi timpul de odihnă; salarizarea; sănătatea şi securitatea în muncă ; formarea profesională; dialogul social; contractele colective de muncă; conflictele de muncă; inspecţia muncii; răspunderea juridică; jurisdicţia muncii.

In alt sens, sintagma dreptul muncii desemnează ramura ştiinţei juridice care studiază normele juridice aparţinătoare ramurii de drept respective ( adică ramurii de drept intitulată dreptul muncii).

Normele dreptului muncii nu reglementează relaţiile sociale născute în procesul oricărei munci, ci doar pe acelea născute în cadrul muncii prestate de către un salariat în favoarea unui patron ( angajator) căruia i se subordonează, în baza unui contract individual de muncă. Dreptul muncii nu se aplică persoanelor care desfăşoară o muncă independentă ( persoane fizice autorizate, avocaţi, medici, notari publici, etc.).

Cu titlu de drept comun, dreptul muncii se aplică unor raporturi de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii ( art. 1 alin. 2 din Codul muncii). Asemenea reglementări speciale privesc, spre exemplu, pe funcţionarii publici, poliţişti, membrii cooperatori. Deci acestor persoane li se aplică în primul rând reglementările speciale, şi doar în subsidiar, pentru aspecte nereglementate (adică atunci când legea specială tace) se pot aplica norme ale dreptului muncii. Exemplificativ, asemenea reglementari speciale ar fi: Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei; Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.

Obiectul dreptului muncii îl constituie relaţiile sociale de muncă. Acestea fiind reglementate prin norme juridice devin raporturi juridice de muncă. Trebuie însă precizat că nu toate relaţiile sociale născute în procesul muncii formează obiect al dreptului muncii, ci numai acelea născute din contractul individual de muncă. In plus, intră în obiectul dreptului muncii şi alte relaţii sociale strâns legate de contractul individual de muncă, cum ar fi cele privind asigurarea sănătaţii şi securităţii în muncă, formarea profesională, contractele colective de muncă, dialogul social, jurisdicţia muncii. Fiind reglementate de dreptul muncii, aceste relaţii sociale devin şi ele raporturi juridice. Faţă de raportul juridic de muncă izvorât din contractul individual de muncă, socotit a fi raportul juridic principal, aceste raporturi sunt considerate raporturi juridice conexe, existenţa lor nefiind de conceput şi neavând nici o raţiune dacă nu există contractul individual de muncă ( altfel spus, raportul juridic de muncă izvorât din acest contract ).

În dreptul muncii se îngemănează norme juridice de drept privat cu norme juridice de drept public. Cu toate acestea, ramura dreptului muncii este plasată de către majoritatea autorilor în zona dreptului privat pentru că mai importante sunt considerate normele de drept privat, adică acele norme privind negocierea contractelor individuale de muncă şi a contractelor colective de muncă, negociere ce are la bază principiul autonomiei de voinţă a părţilor şi a egalităţii acestora. Ori, negocierea contractelor pe baza libertăţii contractuale (autonomiei de voinţă) şi egalităţii părţilor este specifică ramurilor “clasice” ale dreptului privat ( dreptul civil şi dreptul comercial).

1.2.Izvoarele şi principiile dreptului muncii

1.2.1.Izvoarele dreptului muncii

Izvoarele dreptului muncii reprezintă formele în care se exprimă normele juridice referitoare la prestarea muncii în calitate de salariat . Unele dintre aceste izvoare sunt comune cu ale celorlalte ramuri de drept ( cum ar fi acte normative constând în constituţie, legi, ordonanţe de guvern, hotărâri de guvern, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor), iar altele sunt specifice dreptului muncii (regulamentul de organizare şi funţionare, regulamentul intern, contractele colective de muncă). Izvoarele menţionate sunt izvoare scrise.

Intre izvoarele dreptului muncii un oarecare rol îl au şi uzanţele (obiceiul şi uzurile profesionale), care sunt izvoare nescrise. Ele sunt recunoscute în unele dintre ramurile dreptului, cum ar fi dreptul internaţional, dreptul civil, dreptul comercial.

Referindu-ne la Constituţia României, observăm că o serie de texte privesc, la modul generic, aspecte ce ţin de ramura dreptului muncii. Astfel, art. 41 se referă la dreptul fundamental la muncă şi la protecţia socială a muncii, art. 42 instituie interzicerea muncii forţate, art. 43 consacră dreptul la grevă, art. 40 alin.1 are în vedere dreptul la liberă asociere în sindicate şi patronate, art. 49 consacrat protecţiei copiilor şi a tinerilor interzice, în alin.4, minorilor sub 15 ani accesul la calitatea de salariat, iar art. 73 lit. p) stabileşte că prin lege organică se reglementează „regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială”.

Reglementările cele mai importante, subsecvente Constituţiei, şi care reprezintă, împreună, dreptul comun al muncii sunt Codul muncii (Legea 53/2003) şi Legea dialogului social (Legea nr.62/2011) . In privinţa Codului muncii, menţionăm că el a suferit mai multe modificări şi completări, cele mai ample fiindu-i aduse prin Legea nr. 40/2011 şi prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social.