Exlorarea personalității

A. CHESTIONARE ŞI INVENTARE DE PERSONALITATE

Metodele standardizate utilizate în scopul cunoaşterii personalităţii sunt foarte numeroase şi diferă sub aspectul modului de construcţie şi al aspectelor vizate. Pornind tocmai de la aceste considerente o prezentare exhaustivă a acestor metode de investigare a personalităţii a fost dificil de realizat. Astfel, capitolul prezent a fost structurat pe două secţiuni: în prima secţiune “Chestionare şi inventare de personalitate” am prezentat câteva dintre cele mai cunoscute probe, având drept suport şi activitatea de seminar unde se va realiza aprofundarea lor. În secţiunea a doua “Metode şi tehnici proiective de investigare a personalităţii” prezentarea principalele probe de investigare se va face structurat pe criteriul de clasificare al acestora enunţat de Lindsey.

Termenul de personalitate derivă din latinescul “persona”, care în antichitate desemna masca purtată de actori pentru interpretarea unui rol, sau din grecescul prosopon, care însemna “faţă”.

În Evul Mediu, Boetius considera persoana ca fiind o substanţă individuală, de natură raţională sau inteligentă.

C.Wolff definea personalitatea ca fiind “ceea ce conservă memoria sinelui, ceea ce îşi aminteşte de el ca fiind din totdeauna unul şi acelaşi”.

Pentru V.Pavelcu, termenul de persoană indică un Eu, un subiect sau fiinţa umană conştientă de sine.

R.B.Cattell vede personalitatea ca pe o construcţie factorială dinamică, exprimată în modalitatea răspunsurilor la situaţii.

H.Eysenck, bazat pe analiza factorială, crede că personalitatea desemnează algoritmul de îmbinare a indicatorilor energetici, intelectuali şi atitudinali la nivelul unui individ dat.

Din cele puţine definiţii prezentate anterior dificultatea definirii cât mai complete a personalităţii ne apare certă. G.W.Allport, în 1931, găseşte 50 de definiţii pentru termenul de personalitate; el vede personalitatea ca fiind organizarea dinamică în interiorul individualităţilor a acelor sisteme psihologice care determină ajustarea lor unică la mediu. După părerea lui, personalitatea rezultă din intersecţia structurilor bazale, tipologice şi individuale, sub următoarele aspecte: personalitatea generală, personalitatea individuală şi personalitatea tipică.

Teoriile privind trăsăturile personalităţii au influenţat poate cel mai mult instrumentele psihodiagnostice de măsurare. Acest tip de teorii operează cu o afirmaţie fundamentală, care la rândul ei se bazează şi este validată pe o certitudine empirică privind faptul că personalitatea poate fi definită ca o structură de trăsături, de moduri caracteristice de comportament, cunoaştere, reacţie, simţire.

Tot pentru înţelegerea personalităţii, psihologii caută să o măsoare. Teoriile începutului de secol aveau o viziune ceva mai simplistă în sensul utilizării frecvente, în scop diferenţial, a unor liste de atribute, adjective, denumiri de comportamente. Abordările moderne dezvoltă posibilităţile oferite de analiza factorială în sensul încercării de a izola şi defini psihologic dimensiunile bazale în structura personalităţii şi, pe de altă parte de a depăşi o descriere a personalităţii prin factori bipolari relativ independenţi. Concepţia pe care autorul unui chestionar sau a unei probe proiective o are despre personalitate, despre trăsăturile care o definesc şi despre factorii care o determină influenţează în mare măsură conţinutul metodei. Conţinutul metodelor de explorare a personalităţii a fost mult influenţat de faptul că impulsul creării lor l-a dat practica psihiatrică. Scopul iniţial era de a realiza un instrument de examinare rapidă a unei largi populaţii, pentru a detecta persoanele cu tulburări ale personalităţii. Aşa se explică de ce multe chestionare de personalitate vizează descoperirea trăsăturilor psihice care pot provoca dificultăţi de adaptare la anumite condiţii de activitate.

Mulţi autori consideră că testele de personalitate reprezintă aportul cel mai important şi consistent al psihologiei moderne, deşi în cazul diagnosticării personalităţii conduita subiectului uman este supusă unor atitudini interne deformate, de apărare, care dau anumite caracteristici răspunsurilor. Se subliniază adeseori faptul că în cazul diagnosticării inteligenţei sau a aptitudinilor subiectul cooperează, raportat la diagnosticarea personalităţii unde acesta are tendinţa de mascare. În aceste condiţii, generate de atitudinile subiectului, se manifestă numeroase structurări de deformare a rezultatelor, dintre care cele mai frecvente apar:

-Efectul de faţadă, care constă în tendinţa subiectului de a se plasa într-o lumină favorabilă;

-Efectul de reputaţie bună, care se caracterizează prin faptul că răspunsurile sunt toate la fel de bune la toţi itemii;

-Efectul de originalitate, deliberată, se caracterizează prin faptul că răspunsurile atrag ostentativ atenţia prin originalitate, care este exprimată chiar în dauna consecvenţelor subtile ce sunt implicate la structura sistemelor de întrebări-răspunsuri;

-Efectul de frondă (hallo good by), se caracterizează prin frecvenţa răspunsurilor negative, de frondă, obscure;

-Efectul de convenienţă, depistabil mai ales la subiecţii puberi din anumite medii de cultură care au o maturitate precoce, se manifestă prin structurarea acelor răspunsuri care se consideră că intră în vederile experimentatorului sau a unei autorităţi.

O problemă specială o constituie tendinţa generală a subiecţilor de a exagera sau minimiza rezultatele la chestionare, de aceea numeroase chestionare au scări speciale pentru detectarea acestei tendinţe.

Testele de diagnosticare a personalităţii se pot clasifica foarte greu, o împărţire mai frecventă se face în teste de personalitate analitice şi sintetice. Ele se exprimă formal în trei categorii:

1. Chestionare

2. Teste obiective

3. Teste proiective

Testele analitice cuprind mai ales itemi ce sondează caracteristici delimitate ale personalităţii, chestionarele fiind instrumentele cele mai specifice pentru aceste sondaje. Testele sintetice studiază structuri complexe ale personalităţii; testele obiective şi cele proiective constituie instrumentele cele mai reprezentative de sondare a personalităţii.

Chestionarele de personalitate pot fi împărţite în două mari categorii; în chestionare de personalitate care sondează o singură trăsătură, unifazice sau mai multe trăsături multifazice. Din punctul de vedere al obiectivelor psihologice chestionarele de personalitate pot fi clasificate în patru mari categorii reprezentative: 1) chestionare de adaptare, 2) chestionare de interese, 3) chestionare de atitudini, 4) chestionare de personalitate propriu-zise.

Bineînţeles o enumerare atât de sumară a metodelor de investigare a personalităţii nu poate omite observaţia, studiul biografic, analiza produselor activităţii, chestionarele. Acestea au o mare importanţă în psihodiagnoza personalităţii.

Vom analiza în paginile ce urmează particularităţile de construcţie ale câtorva dintre cele mai cunoscute metode de explorare a personalităţii precum şi teoria aferentă elaborării acestora.