Influență socială

1. Conformitate şi complianţă

Distincţia care se face între aceşti doi termeni este următoarea: în timp ce conformitatea se leagă de răspunsurile la presiunea indirectă, complianţa se leagă de modul în care răspundem la cererile directe. Conformitatea ar putea fi implicată în alegerea unei vestimentaţii adecvate pentru o situaţie oarecare, datorită presiunii exercitate de alţii asupra noastră pentru a proceda astfel. Mergem la o nuntă îmbrăcaţi cu cele mai bune haine ale nostre, pentru că dacă apărem în blugi şi în tenişi vom stârni nemulţumirea celor din jur. Totuşi, dacă invitaţia stipulează necesitatea unei vestimentaţii formale, de dimineaţă, ne vom supune acestei cerinţe.

1. 1. Conformitatea

Când un individ este o parte a unui grup, el se influenţat de acel grup în funcţie de modul în care acesta răspunde la stimuli. Primele studii asupra conformităţii sunt realizate de Sherif (1936); el a studiat răspunsurile indivizilor reuniţi în grupuri de diferite mărimi şi, de asemenea, efectul autokinetic atunci când este vorba de un singur individ. Ne aflăm într- o cameră întunecată în care existăun spot de lumină staţionar în cealaltă parte a camerei. Privind la lumină vedem că acel spot de lumină pare să se mişte. Ochii noştrii nu au alt punct de referinţă. Sherif credea că în situaţii de ambiguitate intervin normele sociale, pentru a ne reduce incertitudinea. Perticipanţii la studiul lui Sherif au făcut un număr mare de judecăţi privind mişcarea aparentă a spotului de lumină. După o serie de încercări, participanţii au recurs la un cadru de referinţă pe baza căruia au făcut estimări; fiecare individ a dezvoltat un cadru de referinţă diferit astfel încât după aproximativ 100 de încercări a restrâns gradual gama de estimări în ceea ce priveşte mişcarea spotului de lumină. Totuşi, atunci când participanţii s- au strâns în grup, evaluările celorlalţi participanţi au fost adoptate ca şi cadru de referinţă, astfel încât ei au oferit estimări aproximativ identice. Estimările individuale au devenit normă de grup. Această influenţă a grupului era suficient de puternică pentru a persista la indivizi atunci când, mai târziu, au făcut estimări individuale,. Influenţa grupului a devenit interiorizată.

Ulterior, Asch (1951) argumenta că incertitudinea şi ambiguitatea i- au determinat pe oameni să se conformeze normei. Dacă stimulul era în totalitate neambiguu, judecăţile făcute ar fi fost exclusiv individuale şi neînsufleţite de alţi indivizi. Pentru a testa acest lucru, Asch a elaborat un experiment devenit clasic. Studenţii de sex masculin au fost recrutaţi pentru o sarcină de discriminare vizuală. Aşezaţi în jurul unei mese, în grupuri de câte şase sau nouă indivizi, li s- a prezentat o plăcuţă de carton pe care erau desenate trei linii de comparaţie ( ca în figura 1), A, B, şi C. Lungimile liniilor de comparaţie trebuiau comparate cu lungimea liniei standard A. În realitate, “ toţi studenţii” în afară de unul erau asistanţii lui Asch, spunându- li- se să dea răspunsuri gredite la 12 încercări: în şase cazuri să aleagă linia mai lungă. În fiecare din cele 18 încercări, studentul real a răspuns în funcţie de ceilalţi. Pentru controlul ambiguităţii s- a stabilit o situaţie în care participanţii să aibe posibilitatea să analizeze problema fără a fi influenţaţi de grup. În această situaţie s- au constat erori într- un procentaj mai mic de 1%.