Competența Instanțelor de Judecată în Soluționarea Conflictelor de Muncă

Noţiunea de jurisdicţie a muncii

Prin noţiunea de jurisdicţie a muncii se înţelege în sens larg, totalitatea normelor legale care au ca obiect organizarea şi funcţionarea organelor competente să procedeze la soluţionarea conflictelor de muncă şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali precum şi a regulilor procedurale ce urmează să fie respectate în activitatea acestor organe. Premisele organizării jurisdicţiei muncii, ca o jurisdicţie specială, se află în particularităţile raportului juridic de muncă şi în considerarea acestor particularităţi, ea îndeplineşte o funcţie de protecţie, ca şi normele de drept al muncii.

Organizarea şi funcţionarea jurisdicţiei muncii reflectă unele particularităţi şi întemeiază în acelaşi timp pe principiile generale ale activităţii de judecată. Aceste principii reprezintă de fapt cele mai generale şi esenţiale reguli care guvernează întreaga activitate de soluţionare a conflictelor de muncă şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali.

Pornind de la dispoziţiile constituţionale, ale legii de organizare judiciară şi cele ale Codului muncii, principiile specifice jurisdicţiei muncii sunt următoarele: soluţionarea în primă instanţă a conflictelor de muncă şi asigurări sociale de către tribunale specializate; apropierea judecăţii de locul de muncă; participarea asistenţilor judiciari la soluţionarea în fond a cauzelor; sesizarea organelor de jurisdicţie a muncii se face doar de partea interesată şi nu din oficiu; accesibilitatea – prin înlăturarea sau reducerea cheltuielilor pe care le implică soluţionarea conflictelor de muncă; soluţionarea, în primul rând şi pe cât posibil, pe cale amiabilă a litigiilor de muncă; celeritatea soluţionării litigiilor de muncă şi a aplicării hotărârilor privind aceste litigii. Aşadar, putem afirma, că prin intermediul regulilor de competenţă jurisdicţională se realizează o delimitare a atribuţiilor concrete ale instanţelor judecătoreşti. O atare delimitare de atribuţii se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei jurisdicţionale: competenţa materială sau de atribuţiune şi competenţa

teritorială. Competenţa materială în conflictele de muncă este reglementată de prevederile art. 284 alin. 1 din Codul muncii care prevăd: „Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă”. Având în vedere că suntem în prezenţa unei norme de trimitere, rezultă că în privinţa competenţei materiale, tribunalului i s-a conferit plenitudine de jurisdicţie în ceea ce priveşte soluţionarea în primă instanţă a conflictelor de muncă, după cum rezultă din prevederile art. 2 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „tribunalul judecă, în primă instanţă, conflictele de muncă cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe”. În acelaşi spirit, art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, prevede că în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale. De la regula că tribunalul este prima instanţă cu plenitudine de jurisdicţie în soluţionarea conflictelor de muncă, prin legi speciale se poate deroga, în sensul că şi alte instanţe sunt competente să judece în primă instanţă conflictele de muncă şi asigurări sociale. Aşadar, în temeiul unor dispoziţii derogatorii, există conflicte de muncă sau cereri referitoare la relaţiile de muncă care se judecă în primă instanţă nu de tribunal, ci de către judecătorii sau curţi de apel. De asemenea, potrivit unor statute profesionale, prevăzute în legi speciale, printre organele competente să soluţioneze plângerile sau contestaţiile împotriva sancţiunilor disciplinare se află şi consiliile ori colegiile de disciplină (disciplinare). De precizat este faptul că, potrivit art.289 din Codul muncii, hotărârile pronunţate în fond de tribunale sunt definitive şi executorii10, iar în conformitate cu dispoziţiile art.80 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă ele pot fi atacate numai cu recurs, competenţa de soluţionare a acestuia revenind curţii de apel, care are plenitudine de competenţă în materia soluţionării recursului, în temeiul art.3 pct.3 din Codul de procedură civilă, în cadrul căreia funcţionează completele specializate pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale prevăzute de art.35 alin.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

II. Părţile în conflictele de muncă

Potrivit art. 282 din Codul muncii, „Pot fi părţi în conflictele de muncă: salariaţii precum şi orice persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă”;

• angajatorii – persoane fizice şi/sau persoane juridice – agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod;

• sindicatele şi patronatele;

• alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al Codului de procedură civilă.

Art.41alin.1 din Codul de procedură civilă prevede: „Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată”, iar în alin.2 se dispune: „asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”. De asemenea, în conformitate cu prevederile art.45 alin.1 din Codul de procedură civil „Ministerul public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”. De regulă, salariaţii sunt părţi în conflictele de muncă, având calitate procesuală activă. Conform prevederilor Codului muncii, salariatul este persoană care este parte într-un contract individual de muncă pe durată nedeterminată, determinată, cu program de lucru integral sau cu timp de lucru parţial.