Analiza factorilor care influențează rata inflației

Introducere

În acest proiect mi-am propus să analizez rata inflaţiei si factorii de care este influenţată, cu ajutorul unor instrumente specifice econometriei. Datele au fost culese în perioada 1993 – 2007 din Anuarul Statistic al României. În anexa 1 sunt prezentate datele utilizate.

În perioadele dominante de inflaţie, preţurile bunurilor şi serviciilor plătite de populaţie cresc. Inflaţia este responsabilă şi de unele perturbări în economie – precum creşterea preţului la petrol în anii ’70 – care influenţează negativ nivelul de trai al poporului în ciuda inexistenţei inflaţiei.

Experienţa îndelungată a ţărilor care au suferit de pe urma inflaţiei a arătat că două sunt principalele provenienţe ale inflaţiei şi anume: deficitul bugetului de stat şi exigenţele salariale ale sindicatelor muncitoreşti. În cazul în care statul are cheltuieli mai mari decât veniturile curente, cel mai uşor mijloc de acoperire a diferenţei o constituie apelul la împrumutul acordat de Banca Centrală. Ca urmare, masa banilor in circulatie creşte fără ca nevoile circulaţiei să fi crescut şi ele. Deoarece cheltuielile astfel acoperite nu sunt productive, dezechilibrul creat este o sursă principală de inflaţie.

O a doua cauză principală a instabilităţii inflaţioniste trebuie căutată în politica salarială a sindicatelor.

În lupta pentru obţinerea unor salarii care să asigure sindicaliştilor „un trai decent”, revendicare – de altfel – firească, se uită adeseori că nivelul salariilor cerute depăşeşte valoarea produsă, deci salariile nu găsesc un echivalent în producţia realizată. Din această cauză se creează un dezechilibru inflaţionist, iar eforturile sindicatelor pentru realizarea „unui trai decent” sunt anihilate mai devreme sau mai târziu, prin efectul realităţilor economice.

Pe lângă aceste două surse principale ale inflaţiei, se pot cita şi altele, de o mai mică amploare. Una dintre aceste surse o formează inflaţia de credit.

În cazul în care băncile acordă credite fără o analiză serioasă a scopului urmărit de debitori, se produce o creştere exagerată a volumului de numerar in circulaţie.

O altă sursă de inflaţie este intrarea în circuit a unor sume de bani care anterior erau ţinute în rezervă de posesorii lor. Acesta este cazul atunci când deprecierea inflaţionistă a banilor are un ritm ridicat şi când posesorii de bani devin conştienţi de pierderea pe care o suferă, prin reducerea puterii de cumpărare a sumelor deţinute. Creşterea masei banilor în circulaţie pe acestă cale, precum si creşterea vitezei de circulaţie constituie factori suplimentari de inflaţie.

Într-o economie în care se prelungeşte perioada unei cereri globale scăzute, există tendinţa de reducere a ratei inflaţiei, pe când, dacă se duce o politică de creştere a cererii globale, va creşte rata inflaţiei. Inflaţia din anii ’60 şi ‚’70 s-a soldat cu o creştere accentuată a costurilor, acestea fiind de patru ori mai mari în 1989 decât în 1960 (un produs care costa 1 dolar în 1960 ajunsese să valoreze 4,19 dolari în 1989).

În 1958, A. W. Philips, pe atunci profesor al Şcolii de Economie din Londra, a publicat un studiu cuprinzător asupra comportamentului salariilor în Marea Britanie pentru anii 1861 - 1957. Teoria sa a luat numele de „Curba Philips”. Curba Philips este o relaţie inversă între rata şomajului şi rata creşterii salariilor. Philips considera că cu cât este mai înaltă rata şomajului, cu atât este mai scăzută rata inflaţiei salariilor. Enunţul teoriei este acela că: cu cât economia se apropie de maxima ocupare a forţei de muncă, cu atât creşte presiunea inflaţionistă. Curba Philips a devenit repede o piesă de bază a analizei politicii macroeconomice. Aceasta sugerează că cei ce elaborează politicile ar putea alege diferite combinaţii de rate ale şomajului şi inflaţiei.

Dar simpla relaţie a curbei lui Philips nu a rezistat nici în Anglia, nici în SUA. Astfel că dispariţia curbei Philips a fost prevăzută la sfârşitul anilor ’60 de Milton Friedman, pe atunci la Universitatea din Chicago, şi de Edmund Phelps de la Columbia. Ei susţineau că curbele Philips simple se vor schimba de-a lungul timpului, pe măsură ce muncitorii şi firmele se vor obişnui cu inflaţia continuă, pe care vor începe să o prevadă.

În termeni ai teoriei economice, Friedman şi Phelps au ajuns la concluzia că noţiunea unei schimbări de lungă durată între inflaţie şi şomaj este iluzorie. Concluzia Friedman- Phelps este următoarea: pe termen lung, economia se va deplasa spre rata naturală a şomajului, indiferent de rata schimbării salariilor, sau de rata inflaţiei.

Analiza empirică modernă susţine din plin punctul de vedere Friedman- Phelps. Pe durată scurtă, o creştere a stocului de bani afectează în primul rând producţia şi are un efect slab asupra inflaţiei preţurilor sau a salariilor. De-a lungul unei perioade mai lungi, impactul unei creşteri a stocului de bani este reflectat aproape în totalitate în preţuri şi salarii şi foarte puţin în producţie.

Prin stabilirea salariilor, firmele şi muncitorii reacţionează la condiţiile existente pe piaţa muncii. Friedman si Phelps au evidenţiat o deficienţă majoră a curbei Philips: se ignoră efectele inflaţiei previzionare asupra stabilirii salariilor. Muncitorii sunt interesaţi de salariile reale şi nu de cele nominale. Este clar că muncitorii vor dori ca salariile nominale să reflecte pe deplin tendinţele previzionate ale inflaţiei pentru perioada de timp dintre momentul fixării salariului şi momentul plăţii efective.

Pe de altă parte dată fiind rata previzionară a inflaţiei, curba ofertei globale pe termen scurt arată că rata inflaţiei creşte odată cu nivelul producţiei: cu cât producţia e mai mare, cu atât rata inflaţiei e mai mare. Aceasta este o reflectare a efectelor creşterii producţiei asupra ratei de creştere a salariilor şi prin intermediul unor salarii sporite, asupra ratei de creştere a preţurilor.

Într-o lume fără inflaţie, ar fi posibil să apreciem costul împrumuturilor pentru firme sau pentru indivizi pe baza ratelor nominale ale dobânzilor. Dar în condiţii de inflaţie trebuie făcută o distincţie netă între ratele reale şi cele nominale. Deciziile de investiţii depind de acele rate ale dobânzii care sunt corelate cu inflaţia. Un exemplu ar fi atunci când cresc preţurile, clienţii restituie împrumuturile într-o monedă care şi-a pierdut din valoare în comparaţie cu momentul acordării împrumutului.