Mâncare între ritual și simbol

O tehnică de acces la sacru:

gastronomia ritualică

Istoria alimentaţiei se identifica în etapele şi comportamentele sale majore cu istoria uminitatii. Alimentaţia a fost denumită de mediul natural, de condiţiile climaterice, de structură economico-socială a comunităţilor, de credinţele spirituale, influenţând şi dimensionând semnificaţiile şi conotaţiile specifice.

Antropologul Claude Levi-Strauss la începutul lucrării “Repere în antropologia culturală a alimentaţiei” arata ca : “factorii culturii influenţează comportamentul omului, sistemul alimentar se integrează acestui comportament, contribuind la evidenţierea specificitatilor sale Modul de preparare a alimentelor, integrarea acestora într-un cod cultural, reflecta nivelurile în mentalul colectiv al grupului respectiv prin care se defineşte aşa numita personalitate de bază.

În civilizaţia mesopotamiama, în temple se practicau o serie de ritualuri pentru fiecare zeitate în diferite perioare ale anului: “zeii şi zeiţele erau serviţi cu mâncăruri de două ori pe zi, cu tot ceremonialul de rigoare. Se credea că zeii consumau alimente prin simplul fapt de a le privi şi în felul acesta îşi menţineau vitalitatea şi puterea de a-i proteja pe credincioşi”.Mulţimea venită la templu savura, în urma participării la ritualuri, din pro sacrificiale, din produsele “ gastronomiei rituale”.

În India, misterele orfice presupuneau purificări, ritualuri şi o alimentaţie sacră specifică. Adevăratele ghiduri de cumpătare morală, de recomandări culinare rituale au fost găsite în Creta şi în sudul Italiei, scrise pe mici plăcuţe de aur, pe care defunctul fost membru al Ordinului Orfic, le avea în mormânt atârnate de gât ca nişte amulete.

Creştinismul îşi elaborează o puternică structura simbolică, în care elementele sale de bază: pâinea, vinul mielul, untdelemnul, vor deveni referinţe fundamentale. Creştinismul sacralizează actul consumării hranei prin implicarea corpului uman în viaţa spirituală prin intermediul postului alimentar şi al abstinentei , care până astăzi continua să joace un rol important în experienţa cotidiană a creştinilor. Prin intermediul tainei Euharistiei, trupul participa direct la această comuniune, Clement din Alexandria afirmând că “ Cei care primesc Euharistia cu credinţa devin sacri în trup şi suflet”.

Tradiţia “pâinii binecuvântate” se menţine vie în multe regiuni din Europa. “Ofranda se duce în fiecare duminică, pe rând, de câte o familie, ofranda fiind dusă la biserică de către membrii familiei; este o adevărată sărbătoare familială. Această tradiţie o regăsim şi în Franţa şi în sec. Al XIX-lea şi în sec. XX.

În România, în multe localităţi din Maramureş se patreaza câteva tradiţii cum ar fi “pâinea binecuvântată” unde în timpul duminicilor din timpul anului se face “pomenirea morţilor”, când are loc “pomană rituală” unde mesei ritualice, alături de “prescura” , pâine sfinţită, se consuma şi alte mâncăruri tradiţionale. Se spune că dacă cei vii mănâncă, alături de ei şi cei plecaţi.

Pâinea rituală este pregătită şi în timpul anului în functe de diferite contexte rituale: Stolnicul de Crăciun, Prescura, colacii, Mucenicii,etc. În aceste cadre sacrale, pâinea sfinţită se leagă de o simbolistică rituală specifică, ea fiind ompodobita cu diferite forme: cercul, crucea, pasărea morţii, funia vieţii, omul primordial, pomul vieţii, simboluri solare, viţa de vie, frunzade stejar, etc., ilustrând biruinţa în faţa morţii, legătura cu structurile profunde ale cosmosului.

Despre alimentaţia rituală se poate spune că este aprobarea vieţii după moarte. Actul alimetar pune în foc fiinţe discontinue. Fiinţele care participă la actul alimentar ritualic sunt distincte unele de altele. Fiecare fiinţă este distinctă de toate celelalte. Actul alimentar în context religios vizează fuziunea fiinţelor cu ceva aflat dincolo de realitatea imediată, cu sacrul.

O perspectivă hermeneutică asupra acţiunii de a “mânca”

Acţiunea de “a mânca” intra în seria actelor ritualice şi ceremoiale care deţin o mare capacitate de transformare socială, cu o eficacitate simbolică bine marcată.

“A mânca”, ca acţiune ritualică, poate fi interpretată ca un “filtru” prin intermediul căruia se dezvăluie un mod de a vedea, de a percepe lumea. Ritualul de a lua masa în comun, presupune, în mod obligatoriu, o delimitare a spaţiului şi a timpului ritualic prin anumite formule şi gesturi ritualice.