Țiganii - cultură și tradiții

Din punct de vedere lingvistic, limba romani (vorbita de tigani) are importante influente persane si armene, ceea ce demonstreaza trecerea romilor prin acele state. Se pare ca, din Armenia, tiganii s-au despartit apoi in trei mari grupuri (posibil din cauza invaziei turce), unii plecând spre nordul Marii Negre, altii mergând in sudul acesteia (ajungând pâna in Egipt), iar alta grupare a pornit catre vest, spre Imperiul Bizantin. Acestia din urma sunt, cel mai probabil, cei care s-au raspândit in toata Europa, in sutele de ani care au urmat. Concret, multitudinea de cuvinte care provin din greaca - si care exista si acum in limba romilor - ii face pe istorici sa afirme ca tiganii si-au petrecut o lunga perioada a existentei lor in Imperiul Bizantin. De altfel, denumirea de „tigan“ se pare ca provine din cuvântul grecesc „atsiganos“, care era numele unei secte de eretici, cu care romii nu au de fapt nici o legatura, insa cu care au fost asociati din cauza aspectului lor strain. Apoi, tot din cauza unei noi invazii turce, romii au patruns in Balcani in secolul al XIV-lea, iar dupa ce fortele otomane au cucerit Balcanii, tiganii au migrat catre vestul Europei.

Nici cei care au ramas mai aproape de Marea Neagra nu au avut o existenta mai usoara. In Peninsula Balcanica, in Moldova si in Tara Româneasca, romii au trait in sclavie, iar cei care nu au acceptat acest lucru au fost nevoiti sa-si continue „calatoria“, raspândindu-se in toata Europa, din Spania (1425), pâna in Finlanda (1597). Pentru a obtine permise de trecere prin tarile Europei apusene, tiganii au pretins ca sunt crestini din Egipt veniti in pelerinaj, iar când nu au putut sa convinga autoritatile, si-au falsificat aceste documente. Aceasta falsa identitate, asociata cu infatisarea lor straina au dat nastere la noile denumiri pe care romii le-au primit de la englezi - „gypsy“ si de la spanioli - „gitano“, ambele insemnând „egiptean“. Abia in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, europenii si-au dat seama ca limba romani seamana foarte mult cu hindi, realizând originea indiana a tiganilor.

Portul tiganesc

Traditia spune ca o femeie maritata trebuie sa poarte un batic pe cap pentru a arata acest lucru

Pentru barbati nu a existat de obicei o imbracaminte traditionala. Unii poarta palarii sau mustati mari. La ocazii deosebite, barbatii romi poarta un costum bun, deseori viu colorat. Pentru femeile lor insa, lucrurile sunt total diferite. Romanca (tiganca) tipica poarta fusta lunga, din mai multe straturi si bogat colorata, cercei mari, parul lung, impletit si uneori o floare in par. Traditia roma spune ca picioarele unei femei nu trebuie sa se vada. De altfel, intreaga parte inferioara a corpului unei femei este considerata impura. Incalcarea acestui principiu este foarte grava, deci fustele lungi trebuie purtate intotdeauna. Tiganii poarta deseori rosu, deoarece aceasta culoare este considerata norocoasa (probabil datorita credintei stravechi ca sângele este sursa vietii si vitalitatii). Cu exceptia culorilor, o femeie nu are o garderoba prea variata. Traditia spune ca o femeie maritata trebuie sa poarte un batic pe cap pentru a arata acest lucru. Femeile poarta de obicei bijuterii de mare valoare. In unele zone, femeile sunt binecunoscute pentru traditia lor de a purta bani de aur, in par sau cusuti pe haine.

Apropierea Naşterii Domnului trezeşte, din timpurile străvechi, la poporul nostru, ca şi la alte popoare

creştine, un adevărat tumult sufletesc, oamenii, de la copii şi tineri, până la cei cu plete albe, de la sate, dar şi de la oraşe, inclusiv din Bucureşti, pregătindu-se să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, să întâmpine, după datini străbune, adânc întipărită în sufletele românilor, cu bucurie şi desfătare, Crăciunul, adevărata seară mare a colindelor - sărbătoare care a născut un buchet de datini, care se împletesc fericit cu obiceiurile legate de Anul Nou.

Acolo unde colindatul are vechi tradiţii şi unde s-a distins printr-o riguroasă organizare, pregătirile pentru urat încep, cel mai adesea de la 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, ba, în unele localităţi acestea se încep de la 15 noiembrie. La început, Crăciunul a fost serbat, pentru scurtă vreme, odată cu Boboteaza, pe 6 ianuarie. Treptat, începând cu sec. al IV-lea, acesta din urmă a fost comutat la 1 ianuarie, fapt care a dus la o amalgamare.

Ca urmare, o seamă de obiceiuri sunt practicate când de Crăciun, când de Anul Nou sau Bobotează, uneori în două sau chiar trei din aceste sărbători, într-o caleidoscopie regională, care se refuză oricărei calificări strict calendaristice.

Potrivit unui concept străvechi, se credea că în această perioadă de tranziţie capitală de la un la altul, omul poate influenţa prin anumite procedee, desfăşurarea ciclului naturii pentru a şi-l face favorabil, era perioada dorinţelor râvnite, când omul devenea oarecum stăpânul cosmosului, întrucât îi dicta împlinirea unui şir de fapte dorite, verificând preceptul că la început a fost cuvântul, evident, în alt sens decât cel evanghelic.

Colindele sunt urările de ceată, melodia diferenţiindu-le profund de alte urări recitate, cât şi de cele cântate de copii (Moş Ajunul, Soreaţa).

Terminologia prezintă uşoare varieri: în Transilvania şi Moldova se întâlneşte forma feminină „colindă”, pe când în Muntenia domină aproape cu exclusivitate neutru „colind”, ca şi în nord, prin Transilvania fiind întâlnit şi