Puterea Politică

Conceptul de putere politică

1Din cele mai îndepărtate timpuri, gânditorii politici au reflectat asupra naturii puterii politice, a raporturilor sale cu autoritatea şi legitimitatea. Politologia contemporană cunoaşte o multitudine de unghiuri de vedere în tratarea acestui fenomen fundamental al vieţii politice.

Definită fie ca „putere globală exercitată în cadrul colectivităţii cu scopul de a o organiza, de a o menţine şi de a o apăra” , fie ca „formă de mobilizare a energiei societale în serviciul scopurilor societale” , puterea politică este, în esenţă, o capacitate de decizie şi de control la nivelul societăţii.

Concepţia despre puterea politică privită ca o putere globală exercitată într-o societate îi aparţine lui T. Parsons. El defineşte puterea ca fiind „capacitatea generalizată de a obţine efectuarea unor îndatoriri obligatorii de către unităţi într-un sistem de organizare colectivă, atunci când îndatoririle sunt legitimate prin legătura lor cu scopuri colective” .

După G. Burdeau, funcţia puterii politice este de a determina un bine comun. Fiecare popor, în fiecare etapă a evoluţiei sale are un bine comun propriu, care corespunde structurii sale, necesitaţilor sale şi gradului sau de maturitate. Binele comun nu este perfecţiunea socială absolută. El este un ideal bazat pe o stare de fapt. Justiţia şi ordinea sunt, după părerea lui G. Burdeau, nişte constante ale binelui comun, care nu se schimbă.

În textul capitolului „Puterea” al cărţii „Poliarhiile” scrisă de Robert Dahl se începe prin prezentarea conceptului de politică şi anume „Politica este caracterizată prin folosirea, în condiţii caracterizate de constrângere, a puterii sociale”, iar studiul acesteia vizează „natura şi sursa acelor constrângeri, precum şi tehnicile de utilizare a puterii sociale, în limitele respectivelor constrângeri”. La bazele acestei interpretări a politicii se află conceptul de putere.

Alături de mulţi alţi cercetători, Robert Dahl s-a oprit asupra acestui concept, oferind o definiţie care stipulează că „A are putere asupra lui B în masura în care îl poate face pe B să facă ceva ce B altfel nu ar face”.

Printre evoluţiile importante pe care le identifica Robert Dahl se numără şi cele privitoare la studiul comportamentului politic care a reprezentat în primul rând „o reacţie faţă de cele două tendinţe dominate în ştiinţa politică”, şi anume istoria teoriei politice respectiv abordarea legal–instituţionalistă. Prima era criticată de către behavioralişti deoarece promotorii ei „porneau de la o premisă generală […] către concluzii despre comportamentul politic, formele de guvernământ, justificarea autorităţii „care de multe ori era o premisă neverificabilă”. Pe de altă parte, perspectiva legal–instituţionalistă era acuzată de incapacitatea de a teoretiza rolul actorului.

Dahl lansează o definiţie a conceptului de putere în societate: „capacitatea lui A de a acţiona în aşa fel încât să controleze răspunsurile lui B”. În acest context observa că „legislativul, executivul şi puterea judecatorească nu acoperă toate relaţiile de putere sau procesele de control în societate”. Datorită acestui fapt cercetătrul a găsit necesar ca puterea să nu mai fie un potenţial abstract al unei instituţii oarecare, ci „o resursă ce se manifestă concret, în relaţia dintre actori”. Definţtia este una weberiană, deoarece Max Weber a fost primul teoretician care a accentuat aspectul relaţional al puterii, şi anume pentru el puterea înseamnă: „orice şansă de a face să triumfe în cadrul unei relaţii sociale propria voinţă, chiar împotriva rezistenţelor”.

Trebuie să remarcăm faptul că prin introducerea conceptelor de control şi influenţă, Dahl încearcă să demonstreze că fenomenele puse în evidenţă de criticii săi nu se circumscriu unor raporturi de putere între o elită (A) şi cetăţeanul (B) care ar vrea să conteste „logica” sistemului, lezând interesele elitei. Astfel acesta crede că dacă menţinem definirea puterii, nu se poate vorbi de o relaţie de putere între A şi B (adică nu există elită care să domine); am putea vorbi de o relaţie de control – elita controlează acţiunile celorlalţi, făcându-i pe aceştia din urmă sa acţioneze în interesul ei – doar dacă există contact direct, nemediat între A şi B. Dar în societatea modernă nu putem vorbi de interacţiune nemediate între A şi B.