Introducere în economia dezvoltării

După cum se poate deduce din lunga prezentare a căutărilor din domeniul teoriilor echilibrului şi dezechilibrului economic, majoritatea cvasiabsolută a cercetătorilor acestor teme sunt originari din ţări cu economii cu un nivel ridicat de dezvoltare economică. Preocupările lor vizează explicarea funcţionării angrenajelor economice, identificarea cauzelor sau factorilor perturbatori şi fundamentarea metodelor de restabilire a echilibrelor sau măcar de atenuare a amplitudinii dezechilibrelor.

Domeniul cercetat este cel al economiilor de piaţă funcţionale, cu structuri temeinic articulate de-a lungul mai multor secole, cu instituţii bine definite şi comportamente predictibile ale actorilor economici la nivel micro sau macroeconomic.

După cum sublinia Fr. Peroux, trăsătura comună a lucrărilor iniţiale din acest domeniu era că demersul ştiinţific, spre deosebire de alte construcţii economice, nu avea nimic secret pentru a servi interesele unei clase, a unei naţiuni sau imperiu. Intenţia iniţială era dezinteresată, dezvoltarea teoriei caracterizându-se printr-o coerenţă favorizată de această intenţie. “Contabilităţile sociale şi circuitele economice revelate de către François Quesnay servesc astăzi la întocmirea, judecarea şi rectificarea tuturor programelor. Detectarea monopolului şi a puterii economice care îşi are sorgintea la A. Cournot, generalizările echilibrului, de la primele încercări walrasiene, nu pot fi acaparate de către nici un regim …… Cuceriri atât de pure şi de o asemenea consecvenţă ne făceau să fim înclinaţi a crede că ştiinţa economică poate aspira la precizie, fiind valabilă şi pentru cei mai defavorizaţi, în fine, că nu este nepotrivită problemelor unei economii mondiale şi generalizate care ne asaltează la mijlocul secolului nostru” .

Încheierea celui de-al doilea război mondial şi finalizarea amplului proces al colonizării au pus însă ştiinţa economică în faţa unor realităţi dramatice: pe o mare parte a planetei, pentru populaţiile ţărilor recent devenite independente, nu erau asigurate nici cele mai elementare condiţii de existenţă demnă de secolul XX. Explicarea lor şi mai ales fundamentarea căilor de ameliorare nu se mai putea realiza pe seama teoriilor echilibrului. Dezechilibrul care se dezvăluia era de o cu totul altă factură decât cel întâlnit în economiile occidentale avansate. În esenţă, realităţile acestei lumi erau cu totul altele decât cele pe care le putea descrie, explica ştiinţa economică tradiţională. Era vorba de o rămânere în urmă pe toate planurile, de o subdezvoltare ale căror consecinţe se concretizau într-o mizerie umană insuportabilă.

Cu toate eforturile depuse de fiecare stat în parte şi de comunitatea internaţională în ansamblu, prin intermediul instituţiilor ONU, în anul 1985 una din trei persoane din lumea mai puţin dezvoltată – circa 1116 milioane oameni – erau săraci conform clasificării Băncii Mondiale, dispunând de mai puţin de echivalentul a 370 dolari pe an pentru a-şi satisface nevoile. În 1990 numărul acestora sporeşte la 1300 milioane, din care 633 milioane erau afectaţi de “sărăcia extremă”, cu un venit mediu anual mai mic de 275 dolari. Mai mult de un miliard de oameni, adică aproape o cincime din populaţia lumii, trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi – standard pe care Europa de Vest şi Statele Unite ale Americii îl atinseseră cu două secole în urmă. Aceştia sunt “săracii absoluţi”, cum îi denumea Robert Mc Namara, fost preşedinte al Băncii Mondiale, adică fiinţe umane care suferă de o condiţie de viaţă atât de degradată de boală, analfabetism, malnutriţie şi mizerie, încât, neasigurându-li-se satisfacerea necesităţilor umane de bază, viaţa lor este la marginea existenţei fizice .