Tehnologie hotelieră

5.1. TEORIA ÎMPRUMUTULUI PUBLIC

În economia contemporană, sunt frecvente situaţiile când veniturile procurate de stat din impozite şi taxe şi cele provenite de la întreprinderile şi proprietăţile sale nu acoperă integral cheltuielile sale. În asemenea cazuri de dezechilibru bugetar, centrat pe deficit, completarea veniturilor publice se face prin finanţarea deficitelor cu resurse din împrumut, adică pe calea creditelor publice. Împrumutul este, deci, o cale excepţională de procurare a veniturilor publice, o modalitate de anticipare a veniturilor viitoare. Dată fiind importanţa şi dezvoltarea sa actuală, teoria şi practica împrumutului ocupă un loc important ca obiect de studiu al ştiinţei finanţelor publice şi, totodată, o parte însemnată din obiectul legislaţiei financiare.

Practica împrumutului public se bazează pe încrederea în solvabilitatea statului şi se realizează fie prin contractarea directă de către stat de împrumuturi de la persoanele fizice sau juridice deţinătoare de mijloace băneşti disponibile, fie prin intermediul unor instituţii specializate (bănci, case de economii, case de asigurări etc.) care colectează disponibilităţile băneşti de pe piaţă, încredinţându-le, apoi, statului pe o perioadă determinată de timp. Oricare ar fi modalitatea de angajare, împrumutul public presupune acceptarea de către creditori a unor condiţii de acordare a creditului: garanţie, termen de rambursare, rată a dobânzii, facilităţi, etc.

Sumele împrumutate pot căpăta destinaţii diferite: servesc drept capital productiv, sunt investite în bunuri de folosinţă îndelungată sau sunt cheltuite în scopuri de consum. În raport de această destinaţie, diferă şi natura venitului (dobânzii) pe care creditorul o primeşte şi care este, însăşi, raţiunea acordării împrumutului. Când sumele împrumutate primesc o destinaţie productivă, dobânda se va suporta, în ultimă instanţă, din valoarea nou creată, prin activitatea productivă; când din sumele împrumutate se finanţează cheltuieli neproductive (cheltuieli militare, pentru asigurarea ordinii publice, etc.) plata dobânzii şi restituirea împrumutului se face din veniturile bugetare (impozite şi taxe) ceea ce va determina creşterea fiscalităţii în perioadele viitoare. Împrumuturile utilizate în scopuri neproductive reprezintă, practic, impozite amânate, ele nu reduc sarcina fiscală ci numai o amână, constituind un procedeu de redistribuire "în timp" a sarcinii fiscale; prin intermediul dobânzii are loc o redistribuire de produs intern brut între contribuabili, pe de o parte, şi subscriitorii la împrumut, pe de altă parte.

Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o restituie la termenul stabilit şi să achite "preţul" cuvenit sub formă de dobândă.

Împrumutul public prezintă următoarele caracteristici:

a) are caracter contractual, exprimând acordul de voinţă al părţilor. Condiţiile de emisiune, forma şi mărimea venitului pe care îl asigură, precum şi alte eventuale avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc, însă, de organele de decizie ale statului. Potenţialii subscriitori pot să accepte sau să refuze în bloc condiţiile împrumutului, dar nu pot pretinde un tratament preferenţial faţă de alţi subscriitori.

De regulă, împrumuturile publice au la bază principiul facultativităţii, cunoscându-se, însă, şi situaţii de împrumuturi forţate, când subscrierea a avut caracter obligatoriu.

b) are caracter rambursabil, restituindu-se la termenul fixat persoanelor fizice sau juridice care l-au acordat. Există, însă, şi împrumuturi perpetue, la emiterea cărora statul se angajează numai la plata unei dobânzi creditorilor săi, pe o perioadă de timp nedeterminată, fără să se stabilească un termen de restituire a împrumutului. Statul poate, însă, să răscumpere la bursă înscrisurile publice (obligaţiunile), în momentul când operaţiunea prezintă avantaje economice.

c) asigură o anumită contraprestaţie subscriitorilor. Aceasta constituie "preţul" împrumutului şi poate îmbrăca forma dobânzii, câştigului sau a ambelor forme, la care se adaugă, adesea, şi alte avantaje materiale.

În ceea ce priveşte destinaţia şi rolul împrumutului public, se poate aprecia că statul recurge la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie fie din necesităţi de echilibru bugetar.

În primul caz, deşi, pe întregul an, bugetul se prezintă echilibrat sau cu excedent, pe parcursul anului apar devansări ale încasărilor de către plăţi, provocând goluri de casă; acoperirea acestora se realizează fie pe seama sumelor împrumutate de la o instituţie publică (corespondent), fie pe seama sumelor împrumutate pe piaţă sau, în ultimă instanţă, de la Banca Centrală.

În cel de-al doilea caz, (dezechilibru bugetar negativ), finanţarea se realizează prin împrumuturi interne sau externe. De regulă, între majorarea impozitelor sau introducerea de impozite noi şi apelarea la împrumuturi pentru acoperirea deficitului, autorităţile publice aleg împrumutul public, care constituie un plasament remunerator pentru creditor, oferind avantaje faţă de impozit, totdeauna nepopular.