Teme Principale ale Eticii Afacerilor

3.1 Etica relaţiilor de muncă

3.1.1 Discriminarea şi acţiunile discriminatorii

Discriminarea reprezintă tratamentul diferenţiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenţei,

reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social. Discriminarea este o acţiune individuală, dar dacă

membrii aceluiaşi grup sunt trataţi sistematic în mod similar, aceasta constituie şi un model social de

comportament. În ştiinţele sociale, termenul face trimitere, în general, la un tratament prejudiciant, cu

efecte negative asupra celui vizat1.

Cercetările efectuate au identificat existenţa mai multor tipuri de discriminare. În general, este

operată distincţia între discriminarea directă şi cea indirectă. Primul tip apare atunci când tratamentul

diferenţiat este generat în mod intenţionat, în timp ce cel de-al doilea tip apare atunci când acest tratament

are la bază o decizie inechitabilă luată anterior. De exemplu, discriminarea directă este prezentă atunci

când două persoane având pregătire egală şi o slujbă similară sunt plătite în mod diferenţiat datorită

faptului că una dintre acestea aparţine unui anumit grup etnic. Discriminarea indirectă apare atunci când

cele două persoane sunt plătite în mod diferit deoarece au fost angajate în poziţii diferite, deşi aveau

aceeaşi pregătire. Au fost propuse alte două tipologii, având la bază distincţia între discriminarea

intenţionată şi conştientă şi cea neintenţionată, precum şi între discriminarea practicată de indivizi şi

grupuri şi cea practicată de instituţii2.

Ştiinţele sociale au oferit o serie de explicaţii pentru practicarea discriminării.

- teoriile care pun accentul pe stratificarea socială arată că discriminarea este „produsul

stratificării sociale bazată pe distribuţia inegală a puterii, statusului şi bogăţiei între grupuri”3;

grupurile dominante încercă să îşi menţină poziţia apelând la practici de discriminare;

cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii grupurilor cu status superior au

tendinţa să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate.

- teoria conflictelor reale elaborată de Carolin şi Muzafer Sherif susţine că discriminarea apare în

condiţiile competiţiei pentru resurse limitate care există între două grupuri; în acest context

indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup4.

- teoria identităţii sociale elaborată de Henry Tajfel arată că indivizii au tendinţa să discrimineze

în favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup să obţină o poziţie superioară altor

grupuri; acest fapt conduce la dobândirea unei identităţii sociale pozitive la nivel individual5.

- teoria Interacţiunii Comportamentale, dezvoltată de Richard Bouhris, John Turner şi Andre

Gagnon arată că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru pur raţional din punct

de vedere economic; indivizii au tendinţa să îi favorizeze pe membrii propriului grup şi, pe cale

de consecinţă, să îi defavorizeze pe membrii altor grupuri pentru a îşi maximiza câştigul

personal; alocând mai multe resurse membrilor grupului de care simt că aparţin, indivizii se

aşteaptă ca şi aceştia la rândul lor să îi favorizeze, conform normelor de reciprocitate.

Grupurile supuse cel mai adesea discriminării şi asupra cărora s-au centrat cele mai multe studii

sunt: minorităţile etnice, rasiale, religioase, grupurile de imigranţi. O preocupare aparte a existat pentru

1 Banton M. (1998), Discriminarea, DU Styl, Bucureşti, pag. 30

2 Mallick K. (1995), Individual Discrimination, în Magill F. (coord.), International Encyclopedia of Socialogy, Fitzroy Dearborn

Publishers

3 Bouhris R., Turner J., Gaugnon A. (1997), Interdependence, Social Identity and Discrimination, în Oakes P., Ellemers

N.,Haslam A. (coord.), The Social Psycholgy of Stereotiping and Group Life, Blackwell Publishers, Oxford, Cambridge,

Massachusetts, pag. 274

4 Sherif M., Sherif C. (1956), An Outline of Social Psychology. Revised Edition, Harper & Brothers, New York

5 Tajfeli H. (1981), Human Groups and Social Categories, Cambridge University Press, Cambridge

discriminarea practicată la adresa femeilor. În ultima perioadă un interes special este acordat studiilor

referitoare la discriminarea minorităţilor sexuale, a persoanelor cu dizabilităţi, precum şi a vârstnicilor.

Domeniile de manifestare a discriminării cele mai investigate au fost sistemul educaţional, piaţa muncii,

locuirea.

Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile şi din puncte de vedere

economic. Cei care sunt ţinta prejudecăţilor şi a discriminării într-o societate anume vor întâmpina

dificultăţi de integrare pe piaţa muncii (nu îşi vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau vor fi

plătiţi la nivel inferior celor care aparţin grupurilor favorizate), vor avea dificultăţi în obţinerea

beneficiilor publice. Toate aceste îi fac vulnerabili din punct de vedere economic şi îi includ în categoria

grupurilor cu risc ridicat de sărăcie6.

Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să asigure egalitatea

de şanse a persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod tradiţional discriminării. În Statele Unite

aceste strategii poartă numele de Acţiune Afirmativă, în timp ce în Marea Britanie sunt cunoscute sub

denumirea de Discriminare Pozitivă. Aceste strategii nu presupun o „discriminare inversă”, ci au menirea

să asigure egalitatea de şanse pentru toţi cetăţenii, indiferent de grupul căruia îi aparţin. Discriminarea

Pozitivă şi Acţiunea Afirmativă presupun pe de o parte recunoaşterea dezavantajelor acumulate de

grupurile respective, precum şi dezvoltarea de politici şi de practici care ajută la depăşirea lor. Domeniile

principale în care s-au focalizat acţiunile strategiilor de eliminare a discriminării sunt piaţa muncii,

educaţia şi locuirea.

3.1.2 Hărţuirea morală

Hărţuirea morală la locul de muncă constituie o problemă importantă pentru forţa de muncă din

economiile contemporane. Costurile pe care le implică sunt considerabile, atât pentru angajaţi, cât şi

pentru întreprinderi. Dincolo de aspectul economic, hărţuirea morală trebuie considerată un

comportament abuziv, contrar eticii şi, în consecinţă, inacceptabil în mediul de muncă.

Nu există o definiţie unică, acceptată la nivel internaţional pentru hărţuirea morală. Un exemplu

de definiţie este următoarea: “Hărţuirea morală la locul de muncă este un comportament iraţional,

repetat, faţă de un angajat sau grup de angajaţi, constituind un risc pentru sănătate şi securitate”7. În

cadrul acestei definiţii:

(i) prin “comportament iraţional” se înţelege acel comportament pe care o persoană raţională,

ţinând cont de toate împrejurările, îl consideră că victimizează, umileşte, discreditează sau

ameninţă;

(ii) termenul “comportament” include acţiuni individuale sau de grup;

(iii) un sistem de muncă poate fi folosit ca mijloc de victimizare, umilire, discreditare sau

ameninţare;

(iv) sintagma “risc pentru sănătate şi securitate” se referă la riscul de afectare a sănătăţii mentale

sau fizice a unui angajat.

Hărţuirea morală la locul de muncă poate să implice o exercitare greşită a unei funcţii sau abuz de

funcţie, faţă de care persoanele vizate pot întâmpina dificultăţi în a se apăra. Hărţuirea morală poate

implica atât agresiuni verbale şi fizice, cât şi acţiuni mai subtile, precum discreditarea activităţii unui

coleg de muncă sau izolarea socială a acestuia. Hărţuirea morală poate include fenomene de violenţă

fizică şi psihică.

6 Miller S.M. (1996), The Great Chain of Poverty Explanation, , în Oyen E., Miller S.M., Samad S.A. (coord.) , Poverty: A

Global Review – Handbook on International Poverty Research, Scandinavian University Press, Oslo, Stockholm, Copenhaga,

Boston

7 Cf. Agenţiei Europene pentru Securitate şi Sănătate în Muncă

Orice persoană din orice organizaţie poate fi victima hărţuirii morale. Conform rezultatelor unei

anchete la nivelul Uniunii Europene8, 9% dintre angajaţii din Uniunea Europeanp, respectiv 12 milioane

de persoane, au afirmat că au fost supuşi hărţuirii morale la locul de muncă, de-a lungul unei perioade de

12 luni, în anul 2000. Există totuşi, diferenţe mari între statele membre UE, privind incidenţa acestui

fenomen. Este posibil ca aceste diferenţe să se datoreze şi diferenţelor culturale dintre state privind atenţia

acordată acestui fenomen, precum şi între procedurile necesare înregistrării şi comunicării lui. Cazurile

de hărţuire morală sunt mai frecvente în activităţile cu solicitări crescute şi cu un nivel redus de

autocontrol al activităţii, care conduc la niveluri ridicate de anxietate.