Familia

Familia

Familia este o tema binecunoscuta a artei din toate timpurile.Ea defineşte o societate intr-un anumit stadiu de civi-lizaţie,dar marchează profund destinul fiecărui individ. Literatura urmareste cu precădere traseul parcurs de om de la familia in care se naşte pana la familia pe care si-o întemeiază,fixându-si astfel statutul social.Familia reprezintă o reunire a vârstelor dar si un potetial conflict intre generaţii.Societatea tradiţionala impune individului,ca o cale de integrare in comunitate,dar si de împlinire individuala,întemeierea unei familii.Modelul acesteia este adoptat sau respins in funcţie de propria experienţa de formare dar si de spiritul epocii.Ca instituţie familia conferă stabilitate unei societati de aceea este protejata prin legi scrise si nescrise.

Rolul mariajului

In societatea burgheza, casatoria nu va lua alta forma decat acea a unei simple tranzactii comerciale.Combinatiile ce se fac in jurul unei casatorii vor deveni o alta sursa a imbogatirii burgheziei sau a aristocratiei. Principalele probleme ale casatoriei in aceasta societate sunt contractul de casatorie, regimul dotal, chestiunile succesiunii si calculul rentelor sotiei.

Casatoria in familia burgheza-traditii

În familiile burgheze, fetele se căsătoreau după terminarea pensionului (17–18 ani) sau a facultăţii (21–22 ani). Băieţii de la ţară se căsătoreau înainte de a pleca să-şi satisfacă stagiul militar (21 ani), astfel că la “liberare” aveau deja 1–2 copii. Mai întâi se întâlneau părinţii, care stabileau zestrea pentru viitorii soţi, apoi urma logodna, care dura 1–2 luni. Dacă acordul era deplin, tinerii se cununau civil, apoi religios. Nunta era un adevărat spectacol. La ţară şi în mahalaua oraşelor, aceasta dura trei zile, în timp ce în “lumea bună” se încheia într-o singură zi.

Familia traditionala si cea burgheza

Darul de nuntă îi ajuta pe tinerii căsătoriţi în viaţa de familie. La ţară, darul consta din cereale (grâu, porumb), vite (cai, viţei, oi), păsări (găini, raţe) etc. Mireasa venea cu “lada de zestre”, unde avea plapumă, perine, cuverturi etc. De regulă, mirele avea casa “ridicată”, pe care urma să o termine împreună cu tânăra soţie; ei erau ajutaţi de rudele apropiate şi de vecini. La oraş, darul de nuntă consta în bani, mobilier, veselă, obiecte de artă etc.

Fidelitatea era o virtute, căsătoria fiind considerată o instituţie sacră. La sate, infidelitatea feminină era aspru sancţionată, astfel că persoana în cauză era nevoită să părăsească localitatea. Infidelitatea bărbaţilor era tolerată, iar concubinajul cu o femeie văduvă nu genera prea multe discuţii. La oraş exista mai multă “libertate” din partea soţilor. În lumea artiştilor şi scriitorilor, dar şi a politicienilor, infidelitatea era un fapt aproape obişnuit. A fi amanta unui “domn ministru” era chiar o virtute, deoarece astfel se deschideau anumite uşi şi se obţinea – pentru soţ, rude, amant – un post în aparatul administrativ sau unele înlesniri în domeniul economic (credite, permise de export etc.).