Divorțul în dreptul român și contemporan

Cuvântul „divorţ” derivă de la cuvântul divortiun sinonim cu discidium, cu semnificaţia de nepotrivire a concepţiilor. În dreptul roman nu întâlnim instituţia divorţului aşa cum se cunoaşte astăzi, întâlnim mai degrabă o adevarată facultate de repudiere unilaterală (repudium) aflată numai la îndemâna bărbatului.

Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei a aparţinut iniţial numai soţului, care putea să solicite soţiei, în prezenţa unui martor, cheile casei şi să îi spună sau să îi transmită printr-o a treia persoană „taus res habeto”(tine-ţi lucrurile tale). Lex Iulia de adulteris, formula de repudiere dizolva definitiv căsătoria.

Desfacerea căsătoriei prin această modalitate are loc doar în urma avizului consiliului de familie cu rol de tribunal domnesc în materie, a cărei opinie era obligatorie. Dacă acestă hotăra desfacerea căsătoriei, soţia era trimisă înapoi la familia de origine. Din cele menţionate se observă că se poate vorbi mai degrabă de revocarea actului căsătoriei decât de desfacerea ei. Mai târziu se poate vorbi despre divorţul în adevăratul sens al cuvântului ajungând să fie pronunţat prin voinţa comună.

Soţul are dreptul să solicite divorţul pentru cazuri bine stabilite cum ar fi: otrăvirea, adulterul, falsificarea cheilor de la pivniţa cu vin. Ulterior s-a admis şi soţiei dreptul de a cere divorţul, prilej cu care împrejurările cunoscute drept motive de divorţ s-au diversificat devenind chiar neînsemnate (ex: stricarea dinţilor).

Primul divorţ menţionat în textele antice se spune că ar fi avut loc la Roma în jurul anului 231 î.Hr. când Spurius Carvilius Ruga a cerut divorţul pentru sterilitatea sotiei, pertextând că nu îşi poate respecta din această cauză jurământul dat cenzorului de a avea copii. În realitate, Carvilius încerca în acest mod să eludeze obligativitatea restituirii dotei soţiei.

În primele secole ale Imperiului se poate vorbi despre o adevarată epidemie de divorţuri a căror iniţiative aparţine de regulă femeilor. Autorii vremurilor ne-au transmis amintirea unor divorţuri deosebit de scandaloase având drept scop asgurarea libertăţii asupra femeii. Exemplul căsniciilor imperiale nu a fost prea fericit, cel puţin în primul secol al Imperiului deoarece Augustus, Tiberius, Caligula, Claudius, Nero au divorţat şi ei de câteva ori. Semnificativă pentru cele discutate în privinţa divorţurilor este excamatia cuiceroniana a cărei însemnătate dezvăluie totul pentru acele vremuri: O timputi! O moravuri!.

Căsătoriile imperiale exemplare a lui Traiam cu Plotina sau ale împăraţilor Hadrian ori Antoniu, nu au putut schimba deprinderile şi moravurile devenite curente.

Seneca arată că unele femei din clasa de sus numărau anii nu după consuli, aşa cum se obişnuia, ci după soţii pe care i-au avut. Ulterior împăraţii creştini au încercat să limiteze divorţurile. Constantin nu permitea divorţul femeii decât dacă soţul era violator sau criminal. Augustus cere 7 martori la divorţ, iar Iustinian merge mai departe încercând să desfiinţeze divorţul prin consimţământ mutual cu excepţia cazului în care soţii sunt separaţi printr-un jurământ de castitate (intrarea în monahism). Succesorul lui Iustinian, Iustin al-II-lea desfiinţează această interdicţie.

Divorţul, sub aspectul formalităţilor, diferă în funcţie de forma de încheiere a căsătoriei. Astfel, întâlnim divorţul într-o căsătorie cum manu şi cel dintr-o căsătorie sine manu. Mai mult, în prima categorie se vor întâlni forme diferite pentru fiecare modalitate în parte de încheiere a căsătoriei.