Drept Administrativ

1.Consideraţii generale asupra puterilor statului

Statul ca organizaţie politică a societăţii, ca reprezentant al colectivităţii naţionale urmăreşte diferite scopuri de natură politică, economică, socială, culturală, etc. Aceste scopuri sunt însăşi scopurile colectivităţii pe care o reprezintă şi cărora trebuie să le dea satisfacţie, să le îndeplinească.

Manifestările Statului în viaţa societăţii se realizează prin şi cu ajutorul unor organe, fiecare din acestea având de realizat activităţi, funcţiuni specifice. Trei sunt funcţiunile sau puterile consacrate ale Statului şi anume: puterea legislativă sau funcţia legislativă, puterea executivă sau administrativă şi puterea judecătorească. Fiecare din aceste funcţiuni sau puteri se deosebeşte de cealaltă prin obiectul de activitate, prin specificul acţiunilor ce le desfăşoară.

Funcţia legislativă sau legiuitoare este realizată cu ajutorul Parlamentului “organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” (art.58 alin.1, Constituţia României). Rolul funcţiei legiuitoare este de elaborare a cadrului juridic general al activităţii în societate, de adoptare a legilor. Fiind organul reprezentativ al poporului român, Parlamentul are un caracter originar, neexistând deasupra lui un alt organ, ci numai poporul român. Din acest caracter specific rezultă şi forţa juridică cea mai mare pe care o au legile în raport cu toate celelalte acte normative ce se elaborează în societate, cu excepţia legii fundamentale, Constituţia. Funcţia legiuitoare a statului se evidenţiază, în raport cu celelalte două şi prin aceea că, poate reglementa în orice domeniu al vieţii sociale, Statul având, aşa cum s-a remarcat “competenţa competenţelor sale”. Această concluzie rezultă şi din faptul că în Constituţie nu se face o delimitare a domeniilor de reglementare ale Parlamentului. În plus, actele juridice normative adoptate de Parlament sunt obligatorii tuturor autorităţilor publice şi cetăţenilor.

Funcţia executivă sau administrativă, denumită şi funcţia de execuţie, se realizează de Guvern, de celelalte autorităţi publice centrale autonome sau aflate în subordinea Guvernului, de ministere şi serviciile publice descentralizate ale acestora, de autorităţile publice locale sau judeţene şi instituţiile subordonate acestora. Potrivit Constituţiei, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe: hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor (art.107, alin.1 şi 2). De asemenea, Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art.101, alin.1). Rezultă că funcţia executivă a statului este subordonată celei legiuitoare, rolul autorităţilor publice administrative este de a executa legile adoptate de puterea legiuitoare. Deşi Constituţia nu stabileşte un raport de subordonare între Guvern şi Parlament totuşi poziţia funcţiilor pe care le realizează cele două autorităţi publice, Parlamentul respectiv Guvernul în ansamblul funcţiilor, statului demonstrează această situaţie.

Dar administraţia nu este numai o funcţie, ea este un fenomen, o activitate mult mai complexă. Autorităţile administraţiei publice trebuie organizate în aşa mod încât să se realizeze o coerenţă a acţiunii executivului în viaţa societăţi, fiecare autoritate administrativă având atribuită o competenţă legală pe care trebuie să o respecte pentru a nu fi prejudiciate interesele celor administraţi sau ale Statului.