Politica monetară a BNR

POLITICA MONETARA A BNR IN PERIOADA 1990-1999.

EVOLUTIA FENOMENULUI INFLATIONIST

Liberalizarea preţurilor în România s-a efectuat în mai multe etape, începând cu noiembrie 1990 până în mai 1997, acest gradualism excesiv fiind de natură să alimenteze continuu inflaţia. Inflaţia a fost nu doar ridicată, ci şi extrem de volatilă, atingând 200 – 300% în primii ani de tranziţie, ca apoi între mijlocul anului 1993 şi 1995 să revină la circa 25%, după care s-a înregistrat o nouă accelerare. Liberalizarea preţurilor la produsele agricole şi la energie în 1997 a condus la o nouă explozie a inflaţiei, la mijlocul anului situându-se puţin sub 180% si mentinandu-se foarte ridicata si in 1998. Inflatia a incetinit in 1999 atingand un minim de 33% in februarie 1999 ca urmare a unei politici monetare restrictive si a incetinirii deprecierii monedei nationale. Costul a fostul acela al deteriorarii competitivitatii externe prin aprecierea puternica a cursului real de schimb care a atras, alaturi si de alti factori, o depreciere corectiva a monedei nationale in 1999 care a accelerat din nou rata inflatiei la un maxim de 57% in ianuarie 2000.

In acest context, masurile adoptate in cadrul politicii monetare a BNR au vizat construcţia unui mecanism si a unor instrumente de politica monetara, inca din 1991 adoptându-se primul Statut al BNR (legea 34/1990) si Legea bancara (Legea 33/1991), care au introdus sistemul bancar pe doua nivele – banca centrala si bănci comerciale. In domeniulpoliticii monetare au fost luate o serie de masuri importante. Astfel, s-a încercat trecerea de la instrumentele administrative de politica monetara (plafoane la credite, depozite si dobânzi) la instrumente de piaţa bazate pe rata dobânzii. De asemenea, prin mecanismul de refinantare a băncilor comerciale, BNR a dat semnalul politicii dezinflationiste prin creşterea costului refinantarii pe care o acorda băncilor comerciale .Astfel, BNR urmarea controlarea masei monetare, limitând expansiunea creditului in economie.

In acest sens, BNR a folosit ca instrumente, in prima parte a tranziţiei, limitarea creditului prin stabilirea unor plafoane de creditare, mecanismul refinantarii bancilor comerciale si rezervele minime obligatorii (introduse in 1992). Din 1997 au debutat operaţiunile pe piaţa monetară (open market), acestea devenind in timp cel mai important instrument folosit de BNR. Potrivit regulamentului pietei monetare nr. 1/2000, operaţiunile de jure pe care le poate desfăşura de BNR pe piaţa monetară sunt: tranzacţii repo şi reverse repo cu titluri de stat; credite colateralizate; vânzări şi cumpărări definitive de titluri de stat; emiterea de certificate de depozit; swap valutar; atragerea de depozite de la bănci.

Procesul de liberalizare graduala a preturilor, demarat in 1990, nu a beneficiat de sincronizarea cu celelalte politici economice in prima parte a tranziţiei, ceea ce a condus la întârzierea începerii restructurării economiei reale si la proliferarea indisciplinei financiare si apariţia arieratelor inter-întreprinderi.

Eficienta politicii monetare a fost îngrădita pana in 1996-1997 la nivel macroeconomic de necesitatea îndeplinirii altor obiective cum ar fi creşterea economica si asigurareaechilibrului extern (creşterea economica din 1995-1996 s-a obţinut prin creşterea datoriei publice si deteriorarea contului curent al balanţei de plăti).Anul 1997 a fost marcat de doua decizii importante: liberalizarea pieţei valutare si o noua etapa in liberalizarea preturilor, decizii care au generat presiuni inflaţioniste majore.

La ritmul lent de restructurare a economiei reale s-a adăugat apariţia dezechilibrului extern in anii 1998 si 1999, vulnerabilitatea externa generând riscul încetării plaţilor in condiţiile in care rezerva valutara era foarte redusa. Problema dezechilibrului extern a fost acompaniata si de existenta unei probleme de risc sistemic in sectorul bancar ca urmare a cresterii volumului creditelor neperformante

Raspunsul politicii monetare in aceasta perioada a fost unul adaptat la evolutiile macroeconomice. Astfel, dupa ce liberalizarea cursului de schimb din prima parte a anului 1997 a stimulat intrări considerabile de capital care au creat presiuni de apreciere nominala a monedei naţionale, BNR a contracarat presiunea de apreciere a acestuia printr-un proces de cumpărare masiva de valuta si de sterilizare semnificativa a lichiditatilor in moneda naţionala aflate in exces in piaţa. Mai mult, pentru a veni in ajutorul sterilizării, BNR a introdus ca instrument de politica monetara operaţiunile de open-market si atragerea de depozite de la băncile comerciale. Concomitent, BNR a suspendat refinantarea băncilor comerciale prin creditul de licitaţie si a crescut ratele rezervei minime obligatorii. După 1997, operaţiunile de open-market au devenit principalul instrument de politică monetară utilizat de către Banca Naţională. Totusi, in condiţiile în care banca centrală s-a aflat în situaţia de a retrage permanent lichiditate din sistem, operaţiunile de open-market au implicat costuri mult mai mari decât utilizarea mecanismului rezervelor minime obligatorii.

Anul 1998 a marcat in politica monetara îmbunătăţirea cadrului instituţional al acesteia. Astfel, au fost adoptate trei legi importante pentru activitatea băncii centrale şi cea a băncilor comerciale: legea privind Statutul BNR (Legea 101/1998), legea privind activitatea bancară (legea 58/1998) şi legea privind falimentul bancar. Prin cele trei legi, legislaţia românească a devenit compatibilă cu legislaţia în domeniu existentă în tari avansate. Pentru politica monetară, noile reglementări au avut consecinţe majore: s-a statuat autonomia şi independenţa băncii centrale în raport cu celelalte instituţii ale statului, stabilitatea monedei naţionale a devenit obiectiv primar al politicii monetare şi a crescut transparenţa mecanismului de transmisie a politicii monetare.

Putem aprecia ca in conducerea politicii monetare in perioada 1990-1999 BNR a trebuit să facă faţă la trei constrângeri majore: conducerea corporativă slabă din cadrul sectorului public, fragilitatea sistemului bancar şi situaţia datoriei externe. Conducerea corporativă slabă în cadrul marilor întreprinderi aparţinând sectorului public a condus la apariţia unor presiuni inflaţioniste sub forma arieratelor financiare. De asemenea, eficienta politicii monetare a fost complicată şi de către fragilitatea sistemului bancar. Aici se încadrează situaţia Băncii Agricole şi a Bancorex. Cele două bănci au acţionat în calitate de agenţi cvasi-fiscali ai statului. Bancorex a fost obligata să finanţeze o parte substanţială a importurilor de energie, iar în momentul în care cursul de schimb a fost liberalizat, nivelulridicat de credite neperformante ale băncii a ridicat serioase probleme de lichiditate şi solvabilitate. Banca Agricolă s-a găsit într-o situaţie similară: aceasta a fost obligată să acorde credite subvenţionate agriculturii, iar în 1997 când s-a decis eliminarea acestor forme de subvenţii, situaţia băncii s-a agravat. Criza datoriei externe a devenit importantă în anul 1999, anul în care România s-a confruntat cu un vârf al sarcinii plăţilor externe. Problema incapacităţii de plată a fost depăşită cu succes prin eforturi proprii, având în vedere perceptia de risc ridicat a pietelor internationale cu privire la Romania.

POLITICA MONETARA A BNR IN PERIOADA 2000-2006.

PROCESUl DEZINFLATIONIST

Evolutia principalilor indicatori macroeconomici in perioada 2000-2006

Anul 2000 reprezintă punctul de cotitura in evolutia economiei Romaniei după o perioada de scădere economica (1997-1999). Astfel, anul 2000 reprezintă începutul unei perioade caracterizate prin creştere economica ridicata, imbunatatire a echilibrului intern si extern – reducerea inflaţiei, reducerea deficitului bugetar, creşterea rezervelor internaţionale ale BNR si deficit de cont curent sustenabil. După anul 2000, mixul de politica economica a fost concentrat către consolidarea trendului de evoluţii macroeconomice pozitive, prin asigurarea bazelor pentru o creştere economica sustenabila. In mare măsura, acest obiectiv a fost îndeplinit, România înregistrând in perioada 2000-2005 una din cele mai mari rate de creştere economica dintre tarile candidate pentru integrarea in Uniunea Europeana, inflaţia s-a redus, deficitul bugetar a fost redus sub limita de 3% stabilita de tratatul de la Maastricht, influxul de investiţii străine directe a crescut substanţial, iar rata şomajului a scăzut continuu.

Principalul motor al reformelor înregistrate in ultimii ani a fost perspectiva integrării in Uniunea Europeana, România semnând tratatul de Aderare la Uniunea Europeana pe 25 aprilie 2005, prin programele de finanţare ale UE – PHARE, ISPA si SAPARD, precum si prin programele cu Banca Mondiala (programele PSAL I, PSAL II si PAL). Aceste programe au avut si vor avea si in continuare un impact real asupra economiei romaneşti, furnizând finanţare si expertiza tehnica pentru asigurarea unei dezvoltări durabile si creşterea competitivitatii economiei.