Principiile fundamentale ale Uniunii Europene

NOȚIUNI GENERALE

Uniunea Europeană a apărut ca urmare a nevoii națiunilor de a pune capăt războaielor sângeroase ce s-au purtat de-a lungul sec. XX și care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, începând cu anul 1950, tările de pe continentul european au pus bazele unei uniuni politice și economice, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, în scopul de a asigura o pace durabilă.

În 1958 este creată Comunitatea Economică Europeană (CEE), care, inițial, contribuie la intensificarea cooperării economice între șase țări: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Urmează crearea unei piețe unice de mari proporții, care continuă să se dezvolte către valorificarea întregului său potențial.

Ceea ce a început ca o uniune strict economică a devenit treptat o entitate cu activități în nenumărate domenii, de la ajutor pentru dezvoltare, până la politica de mediu. Această schimbare a fost reflectată de modificarea, în 1993, a numelui Comunității Economice Europene (CEE), care a devenit Uniunea Europeană (UE).

Principile fundamentale ale Uniunii Europene reflectă caracterul ‘’sui generis’’ al acestei Uniuni, ele fiind in mare parte reglementate de normele dreptului primar. Aceste principii se împart în două categorii: principii sistematice si principii sectoriale. Dintre principiile sistematice amintim principiul atribuirii de competențe, principiul proporționalității și principiul subsidiarității iar din categoria principiilor sectoriale oferim ca exemplu principiul transparenței decizionale a instituților Uniunii sau principiul motivării actelor normative.

Este important de reținut că principiile enumerate mai sus “nu trebuie confundate cu principiile generale preluate din dreptul intern și comune tuturor statelor membre, la care pot apela instanțele judecătorești ale UE cu ocazia soluționării unor litigii”.

Demersurile de clasificare a principiilor dreptului instituțional european se bazează pe raporturile dintre instituțiile Uniunii Europene, pe de o parte, și pe raporturile dintre aceste instituții și statele membre ale UE, pe de altă parte. Principiile rezultate din natura raporturilor ordinii instituționale europene sunt:

PRINCIPIUL ATRIBUIRII DE COMPETENȚĂ:

Principiul atribuirii de competență instituie regula conform căreia “Uniunea Europeană are numai acele drepturi și competențe care rezultă din restrângerea competențelor statelor membre sau din transferarea unor drepturi de suveranitate din partea statelor membre”. Acest transfer de putere către Uniune și instituțiile sale este stipulat chiar în primul articol din primul alineat din Tratatul privind Uniunea Europeană și precizează faptul că statele membre atribuie această competență Uniunii pentru realizarea obiectivelor lor comune. Art. 2 alin. 1 și 2 din acest tratat, definește conceptul de competență ca fiind puterea de a legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie.

Prevederile articolelor 2-6 din Tratatul privind Uniunea Europeană înlocuiesc art. 3 din Tratatul de la Maastricht, care reglementa “activitățiile Comunității”, în prezent dreptul primar evidențiind trei categorii de competențe, respectiv competența exclusivă (art.3), competența partajată (art.4) și competența de sprijinire, coordonare și completare a acțiunii statelor membre (art.6). Pe lângă aceste competențe, art.2 prevede competența specială a Uniunii în domeniile politicii externe și securității comune.

În baza competenței exclusive, numai Uniunea poate adopta acte cu forță juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. Competența Uniunii este exclusivă în următoarele domenii: uniunea vamală; stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne; politica monetară pentru statele membre care au adoptat moneda euro; conservarea resurselor biologice ale mării, etc.