Responsabilitatea Bisericii în Lumea Actuală

I. Lumea aceasta şi istoria ei

Sfânta Scriptură vorbeşte de ,,lume” şi ,,oameni” în vederea mântuirii oferite de Dumnezeu. Complexitatea discursului se ridică la complexitatea răspunsului omului la oferta lui Dumnezeu. În toate acestea este reflectat misterul divin al dreptăţii şi al milei. ,,Eu am venit ca (lumea) viaţă să aibă şi din belşug s-o aibă” (In. 10, 10). Nu este cunoscut în Biblie un dualism absolut între lume şi mântuire, fiindcă mântuirea are loc tocmai în mijlocul lumii reale, nu în afara ei. ,,Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege. Ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal. 4, 4-5). Deci, Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu ,,în lume era şi lumea prin El s-a făcut” (In. 1, 10).

Dumnezeiasca Scriptură nu este interesată de o lume neutră de obiecte; întreg universul este creat de Cuvântul lui Dumnezeu (Fac. 1; In. 1). Este un mesaj, o revelaţie a slavei lui Dumnezeu, un dar pentru om ca să-l admire şi să-l aprecieze ca un semn al măririi şi bunătăţii lui Dumnezeu. Iată, deci, că întreaga creaţie reprezentată şi culminată de om stă în faţa lui Dumnezeu şi poate să-L adore ,,în adevăr” (In. 4, 24) şi să găsească ,,odihnă” în El (Mt. 11, 28). Dar aceasta poate să-L şi respingă şi astfel să întunece şi să contamineze lumea cu toate consecinţele acestei decizii. ,,Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deut. 30, 19).

Lumea este întotdeauna pentru om şi a omului. Relaţia lui cu lumea este decisivă pentru relaţia lui cu Dumnezeu şi invers. Pentru om lumea este un dar binecuvântat dacă el o recunoaşte ca şi creaţia lui Dumnezeu, dar este şi mesaj. Omenirea, revoltându-se împotriva Creatorului, se condamnă pe sine şi atrage lumea, pământul încredinţat întregii rase umane, în mizerie şi întuneric (Rom. 8, 20-22). Omul, căzând în păcat, a avut drept urmare deformarea profundă a fundamentului moral, slăbind puterea sa de stăpânire asupra naturii, asupra lumii. După concepţia teologică creştină, prin neascultarea faţă de porunca divină, s-a distrus armonia între creaţie şi Creator (Fac. 3, 18), forţând omul să culeagă spini şi pălămidă, iar natura să geamă în nădejdea mântuirii (Rom. 8, 19, 23). Teilhard de Chardin, în interpretările sale teologice, arată că natura este activă, iar universul se străduieşte să atingă gradul cel mai înalt de perfecţiune. Deşi omul şi lumea au căzut, totuşi voia lui Dumnezeu de mântuire este mai mare. ,,Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (In. 1, 5).Marele adevăr despre lume care aruncă lumină asupra tuturor este că ,,Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16). Dumnezeu, prin nesfârşita Sa iubire proniatoare, coboară la noi şi ne vindecă prin însăşi introducerea Logosului divin în organismul suferind al făpturii noastre. Omul a fost restaurat în Iisus Hristos, şi lumea, de asemenea, a căpătat prin Hristos o destinaţie nouă. De aceea, Iisus a fost numit ,,Mântuitorul lumii” (In. 4, 42; I In. 4, 14). Pentru lume S-a întrupat, a murit pe cruce şi a înviat Fiul lui Dumnezeu. Întruparea, răstignirea, învierea şi înălţarea Mântuitorului stau la temelia învierii noastre şi a reînvierii întregii creaţii (I Cor. 15, 14; Rom. 8, 19), destinată să fie ,,pomul vieţii”, potirul ce ne poate îmbia la viaţa dumnezeiască fără de moarte şi ,,grădina prin care umblă Dumnezeu”.

Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, este Cel Care relevă înţelegerea corectă a lumii şi a omului. El demască păcatele lumii prin actul răscumpărării. Paradoxul este că El, Care a descoperit dragostea lui Dumnezeu pentru lume, este refuzat de lume. Victoria lumii în răstignirea lui Iisus, care este cea mai clară manifestare a co-umanităţii, devine victoria dragostei lui Dumnezeu asupra lumii. Viaţa istorică e scăpată de păcat ca un stigmat necesar, întrucât vine Iisus în istorie din afară de ea. Deci, ultimul cuvânt către lume şi al lumii nu este respingerea, ci este acceptarea lumii de către Dumnezeu în Persoana Fiului Său ,,Cel iubit” (Mt. 3, 17), Dumnezeu asigurând lumea şi omul că El, în dragostea Lui, este mai mare decât mizeria lumii păcătoase. Tocmai pentru că ne-a iubit, Hristos ,,S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce” (Filip. 2, 8).